"Fericiti cei ce comunica"

Nu toate femeile pot fi mame

2012-02-08T19:36:00.010+02:00

Se vorbeşte despre instinctul matern ca despre o realitate a vieţii psihice interioare feminine. Ca pe un dat (că doar instinctele sunt înăscute) fără să se pună sub îndoială o atare situaţie.

Am cunoscut însă, în urmă cu câţiva ani, o frumoasă şi elegantă doamnă, rămasă acum văduvă, la cei mai bine de 70 de ani ai ei, care îmi spunea cu sinceritatea unei confesiuni religioase, că nu şi-a dorit niciodată copii. Că pe ea nu au emoţionat-o niciodată chestiile alea gălăgioase, plângăcioase şi mofturoase, că nu a tresărit niciodată la vreun botez, că nu a fantazat niciodată cum i-ar sta gravidă, punându-şi perne sub bluză, motăindu-se prin faţa oglinzii. Am privit-o ciudat şi am crezut că exagerează! “Nee, e doar un mod prin care-şi justifică alegerea egoistă!” zic eu în mintea mea, punând la vremea aceea o etichetă prea rapidă şi prea îngustă, dar oferindu-i şansa de a se destăinui mai departe. Încercam să prind umbra de tristeţe, un moment de melancolie, o grimasă care să-i scape unui posibil control conştient şi care să-mi confirme ipoteza.

Ea în schimb, povestea la fel de liniştită şi senină viaţa ei frumoasă! Aproape că devenisem eu mai încordată decât ea! Şi-a iubit soţul mult, înţeleg că şi el a iubit-o şi şi-au trăit viaţa oferind unul celuilalt clipe frumoase, dăruindu-se unul altuia! Deja de aici încolo, povestea începea să mă intrige, suficient cât să creeze spaţiu care să-mi permită să o ascult, de data asta, necenzurat! A început apoi să-mi înşiruie momente de o frumuseţe incredibilă, având extrem de vie amintirea unor gesturi de mare rafinament şi emoţie, bucurii mai mari sau mai mici care i-au umplut viaţa. Declară aproape cu emfază, că a fost şi este cea mai fericită femeie de pe pământ, pentru că, chiar dacă soţul ei nu mai este, are atâtea amintiri cât pentru încă o viaţă! Zâmbeşte cald când îmi spune toate astea şi dintr-o dată, încep s-o înţeleg, cuprinzându-mă parcă şi pe mine serenitatea ei! Aveam în faţa mea o femeie împlinită, prin ea însăşi! Şi ce frumoasă era! O femeie care a ştiut să iubească şi să ofere iubire, la fel de bine cum a ştiut să se lase iubită şi să primească iubire! Faţa îi era luminoasă şi, oricât m-am străduit să găsesc regretul, nu am reuşit!

Imaginea ei mi-a rămas foarte clar întipărită în minte şi a ridicat atunci prima oară în mine întrebarea: dar dacă instinctul matern nu e înnăscut, ci cultivat socio-educaţional? Dacă maternitatea nu a fost decât maniera facilă de a ţine femeile acasă, de a le îndepărta de la afirmare, educaţie, realizare de sine, inoculându-li-se treptat şi sigur ideea, încă din fragedă pruncie, că nu eşti o femeie „realizată” decât dacă ai un copil? Probabil că voi fi acuzată de feminism! Nu ştiu dacă este sau nu feminism, ştiu doar că m-a preocupat ideea!

Şi-atunci am început să mă uit în jurul meu. Experienţa profesională mi-a dat şansa să am acces la multe poveşti de viaţă. In cadru terapeutic, securizant şi conţinător, au fost mai multe femei, fie mame, fie nu, care au recunoscut şi şi-au recunoscut faţă de sine însăşi, că nu şi-au dorit sau că nu-şi doresc cu adevărat un copil. Că nu văd în asta neapărat un câştig, ci o pierdere...de sine, tocmai acum când au început să se descopere, să se cunoască, să se aşeze cumva în ele însele. Nevoie de cunoaştere de sine, de integrare şi acceptare fiind cumva mai mare decât nevoia de maternitate.

Am fost apoi mai atentă la argumentele celor care au deja copii. De ce fac femeile copii? Păi încercând să sumarizez, ia uite ce am găsit:

- Merge prost relaţia, aşa că speră ca un copil să-l facă pe el mai responsabil, mai matur, mai atent etc. Credeţi că se-ntâmplă asta? Ei bine, nu, iar dacă cumva da, atunci se-ntâmplă în prea puţine situaţii sau pentru prea puţin timp;

- Ca să o ia de nevastă, pentru că atfel nu se mai hotăra niciodată. Adică ca să-l “prinzi” cum s-ar zice şi dacă mai este şi un tip cu bani, ai dat lovitura! Va plăti fraieru` pensie alimentară, în caz că totuşi n-o ia de nevastă!

- Ca să nu divorţeze, adică relaţia era déjà moartă şi pentru că nimeni nu vrea s-o îngroape, încercăm s-o dregem cu un copil. Este ca şi cum copilul nostru are misiune de a repara ceva ce noi n-am reuşit!

- Ca să bifăm lista, pe care mai figurează “am sădit un pom”, “am construit o casă” (cu varianta “mi-am luat împrumut pe 30 ani la bancă”), împlinind astfel lucrurile pe care trebuie să le faci în viaţa asta, ca om!

- Ca să-i demonstreze că-l iubeşte! Uneori chiar unul dintre parteneri cere asta: “dacă m-ai iubi cu adevărat, mi-ai face un copil!” ceea ce nu este decât un şantaj emoţional.

- Că ticăie ceasul biologic şi mă gândesc să nu-mi pară rău când oi fi bătrână! Acum cu tehnologia asta, poate să fie ceasul şi stătut că tot se va găsi o variantă! Citez aici cazurile celebre de mame de peste 60 de ani!

- “Ca să mă împlinească, să întregească femeia care sunt astăzi!” Păi ceva îmi scapă aici! De ce să te împlinească un copil, n-ar fi mai bine să te împlineşti tu înainte, ca să nu mai pui în el toate frustrările, dorinţele, aşteptările şi neîmplinirile tale ca femeie!

Motivele pentru care fac bărbaţii copii:

- Să bifeze lista, mai ales că i-au luat-o înainte vreo 2 amici, care sunt mai proşti decât el;

- Să-i ducă numele şi renumele mai departe. Acum sper totuşi să aibă un nume rezonabil, care să merite efortul;

- Că-l pisează ea la cap;

- Să-i dea de lucru nevestei, ca să nu mai stea toată ziua prin cluburi şi mall-uri;

- Avem şi aici varianta cu “să mă împlinească”, comentariul fiind acelaşi;

Care sunt motivele interioare pentru care facem copii:

- Să vadă lumea că pot şi eu;

- Să împlinesc visul mamei de a mă vedea la casa mea şi cu copii;

- Să demonstrez lumii ce bărbat/femeie extraordinar/ă sunt;

- Să-mi satisfac prin el visele şi dorinţele pe care n-am reuşit să mi le împlinesc;

- Să-i ofer copilăria de vis de care eu nu n-am avut parte.

Sunt femei pentru care maternitate este un vis al copilăriei. Atunci, probabil că acolo, instinctul matern este înnăscut. Trebuie să recunoaştem însă că nu toate femeile au capacităţi empatice, disponibilităţi emoţionale, capacitatea de adaptare emoţională şi atunci probabil că ar fi mai bine se gândească de două ori înainte, decât să chinuie şi un copil şi pe ele. Adesea, când mai merg prin parc, sunt întristată să văd cât de disfuncţional se poartă adulţii cu copii, ce erori educaţionale grave fac adesea părinţii!

Am cumva senzaţia că astăzi femeile care fac un copil, decid să-l facă atunci când realizează că nu au nicio recunoaştere socială, nu au ajuns profesional acolo unde au visat, nu şi-au găsit drumul, destinul, calea. Şi-atunci, ce rămâne de făcut? Un copil. Adesea, se pun pe umerii copiilor misiuni reparatorii incredibile, solicitări bulversante, aşteptări angoasante, astfel încât povestea ajunge să aibă un final nefericit.

Cred că putem fi prima generaţie care poate alege. Care poate spune NU, deşi presiunile sociale sunt încă destul de puternice. Cred că putem fi prima generaţie care poate face un copil în libertatea de a decide dacă-şi doreşte cu adevărat să protejeze, să înconjoare cu iubire, să-i prezinte miracolul de a te fi născut unei vieţi noi, plăpânde şi atât de curate.

N-aş vrea să înţelegeţi că încurajez scăderea natalităţii, îmi doresc însă tare mult să aud o femeie care să spună că a făcut un copil pentru că şi-a dorit să aducă un plus de iubire pe planeta Pământ.

Piţipoanca sau caricatura feminităţii

2012-02-03T14:06:00.008+02:00

Incepând cu era industrială, cu urbanizarea şi civilizarea ad-hoc a zonelor rurale, femeile au fost nevoite să acceseze zone profesionale dintre cele mai dure, istovitoare şi stresante. Astfel au apărut femeia-inginer, femeia-fochist, pilot, chirurg, architect, judecător etc.

Dar cum acesta era un mediu masculin, femeia a fost nevoită să preia din comportamentele şi atitudinile care asigurau reuşita într-o lume yang. Blândeţea, eleganţa şi rafinamentul nu concordau cu lopata, manşa avionului sau bisturiul. Sacoul cu rever şi diplomatul au devenit noile “arme” de cucerire, femeile debarasându-se, încet şi sigur, de tot ce era prea “moale”. “Doamnele de fier” au înlocuit blajinitatea şi frumuseţea clasică de tip Grace Kelly sau Audrey Hepburn cu o calcifiere emoţională, atitudine proactivă, tonalitate înaltă şi dură.

In felul acesta, elemente feminităţii clasice s-au diluat! S-au dus într-o extremă care, ca orice exagerare, începe să fie greu de suportat. Dar în lumea asta, totul este într-un echilibru, astfel că un exces într-o zonă, va duce la crearea unui curent de aceeaşi intensitate, dar cu vector opus, într-o altă zonă. Aşa au apărut un nou tip de femeie care a dus feminitatea în extrema cealaltă, în derizoriu! Senzualitatea a căzut în vulgaritate, mişcarea unduitoare a trupului în dans la bară, blajinitatea a dispărut, inteligenţa emoţională se rezumă la cum să agăţ un tip cu bani, frumuseţea în botox, silicoane, gene false etc. Dacă ar fi să desenaţi acum mental o caricatură a unei femei, ati ajunge probabil la o imagine cu buze mai mari decât jumatate de faţă, sâni cât un bostan şi dorsalul cât un butoiaş! Păi şi dacă luăm această imagine şi o suprapunem peste cea de piţi, vom avea surpriza unei asemănări ce duce spre identificare!

Mai mult decât atât mă sperie ideea că bărbaţii, care până acum ceva vreme reuşeau să separe aceste categorii de femei, încep să renunţe să le mai delimiteze clar. Ce vreau să spun? Piţi a existat timid şi în alte epoci, dar bărbatul nu-i oferea decât cel mult statutul de amantă. Ea cumva ştia că nu poate cere mai mult şi se mulţumea cu o existenţă anostă, dar îndestulătoare financiar.

Cum însă femeile calde, blânde, tandre sunt din ce în ce mai rare, bărbaţii încep să le acorde recunoaşterea socială, statutul de soţie şi acestei categorii caricaturizate, acestei pseudofemei, care sunt convinsă că va eşua în rolul de mamă, de casnică cu şorţuleţul de gât, doar dacă nu e vreo cameră de filmat prin zonă sau vreun paparazzi.

Recent, se conturează o specie nouă: piţipoanca business! Imaginea este hilară, ca să nu zic hidoasă!

Unde ne sunt femeile feminine astăzi? Unde este empatia lor reală, privirea lor cuprinzătoare şi iertătoare, căldura relaţională, inutiţia lor subtilă, îmbrăţişările lor binevoitoare şi liniştea prezenţei lor? Unde este eleganţa gesturilor, a discursului, tonul scăzut şi lent, fragilitatea apariţiei, fără să însemne neapărat labilitate emoţională? Unde este rafinamentul vestimentaţiei, care să sugereze, nu să expună? Unde este privirea uşor plecată, zâmbetul suav, mâna care ştie să atingă şi să primească sărutările bărbaţilor?

Propun femeilor să redevină feminine! Să-şi asume vulnerabilitatea fizică şi poate chiar şi emoţională ca parte a lor, să-şi redescopere armele feminităţii, să fie de succes cu ceea ce au ele ca natură feminină: blândeţe, tandreţe, empatie, intuiţie şi multă, multă iubire!

Ce doare atunci când ne doare?

2012-01-30T14:04:00.002+02:00

Nu scapă nimeni de suferinţă oricât ne-am protejat, am învăţat, am citit, ne-am pregătit, ne-am dezvoltat personal. Şi cred că nici nu trebuie să scăpăm, pentru că suferinţa este cea mai rapidă, autentică şi dreaptă cale către tine însuţi. Mă întreb însă, ce doare atât de mult, ce se aşează acolo pe suflet şi te apasă lung şi sufocant, ce te înăbuşă şi te face să te chirceşti fetal? Ce se mişcă în tine de-ţi ocupă gândurile, îţi paralizează emoţiile şi-ţi tetanizează reacţiile? Cum dintr-o dată eşti capabil(ă) de răutăţi pe care nici nu le bănuiai în tine?

Dacă ar fi s-o iau strict psihologic, răspunsul ar fi simplu: suferinţa pe care n-o poţi suporta, atinge în tine o rană veche. N-am să detaliez aici, este adevărat acest mecanism, dar parcă mă nemulţumeşte explicaţia, parcă simt nevoia s-o completez, parcă mai este ceva...

Cred că ceea ce doare mai întâi este că...nu te aştepţi. Nu doare că s-a întâmplat, ci că nu credeai că ar putea să se întâmple, că nu erai pregătit, că mintea ta nu a creat niciodată scenariu acesta, acum atât de real. „Nu poate să facă asta, el nu este aşa! El nu!” spun adesea femeile care n-au crezut vreodată că vor fi înşelate. Şi totuşi o face! „CUM? TOCMAI TU?”

Spre exemplu, am fost foarte dezamăgită atunci când am aflat că Andrei Pleşu are o amantă! Şi mai mult, se pare chiar o viaţă dublă? CUUUM??? Andrei Pleşu??? Pentru mine era destul de asexuat în mintea mea, era un model de moralitate şi nu m-am aşteptat ca TOCMAI el să încalce pricipiile şi valorile pe care le promova pompos pe la TVR! Mintea mea nu crease această posibilitate, nu asociase cele două imagini! Repet, nu mă deranjează că iubeşte o altă femeie, e minunat să iubeşti, ci faptul că nu mă aşteptasem la asta, nu mă aşteptam să-şi construiască un destin dublu, iar neaşteptarea face lucrurile mai greu de acceptat.

In alte situaţii, nu doare ce s-a întâmplat, ci cum! Doare maniera în care a ascuns, s-a fofilat, a înşelat, s-a comportat, nu doare gestul, faptul în sine. „Nu mă doare că a ieşit cu prietenii lui, ci că mi-a ascuns asta, motivând că ştia că nu-mi place!” De multe ori, simţim lucrurile, vedem că s-a stricat căruţa, dar aşteptăm, uneori chiar propunem, un final elegant, o despărţire civilizată, un rămas bun care să lase loc de bună ziua. Dar nu se-ntâmplă aşa! Scriam într-un articol precedent că bărbaţii nu ştiu să spună adio. Aş completa spunând, că uneori nu despărţirea doare, ci maniera în care celălalt alege s-o facă, într-o manieră mârlănească, grosolonă, laşă!

Nu doare dacă s-a întâmplat, ci doare că de acum înainte va exista între parteneri îndoiala, neîncrederea, suspiciunea permanentă, care până la urmă vor eroda, vor măcina relaţia. Un moment greu într-o relaţie lasă urme care se vor releva ori de câte ori apar tensiuni. Oamenii nu au încă această capacitate de a şterge cu buretele şi de a o lua de la capăt. Atunci când eşti rănit, te vindeci, dar rana te va face să fii prudent, să iei măsuri de precauţie, să fie atent şi vigilent, ceea ce tensionează relaţia. Nu cred în împăcări, pentru că nu cred că oamenii pot ierta cu adevărat. Resentimentele rămân, unii aleg să trăiască cu ele, alţii nu, iar când relaţia trece din nou printr-o criză, toate resentimentele vor ieşi din hibernare şi vor muşca din celălalt cu aceeaşi apetenţă.

Nu doare că s-a întâmplat, ci pentru că ştii că din acel moment dispar toate micile gesturi ce făceau marile delicii ale relaţiei. Că va trebui să anulezi toate rezervările de timp şi spaţiu interior pe care le făcuseşi pentru de mâine încolo. Că nu vei mai putea face către celălalt lucrurile pe care ştii că eşti capabil să le faci, că nu te vei mai putea duce către celălalt aşa cum o făceai până acum.

Greşeala majoră care se poate face este să anulezi tot ce s-a întâmplat. Dacă-ţi vine să smulgi din pântece promisiunile lui/ei, dacă-ţi vine să striveşti gândurile pentru a scoate dintre ele amintirile cu celălalt, dacă vrei să jupoi pielea pe care a atins-o şi să tai şuveţele de păr pe care le-a sărutat, dacă blestemi ziua în care v-aţi cunoscut...n-o face! Nu vei face altceva decât să produci în tine un gol pe care vei încerca febril să-l umpli cu o altă relaţie, cu o altă întâlnire, cu o altă poveste pe care sper să n-o închizi niciodată! Dar nu este o întâlnire autentică este doar umplerea unui gol!

Alege să le păstrezi, să le pui într-o cuituţă frumoasă cu amintiri, să te bucuri că s-a întâmplat şi că ai trăit tot ce ai trăit. Mergi mai departe nu golit(ă) de experienţa asta, ci mai plin(ă) de ea, mai bogat(ă), mai senin(ă)! Eşti mai mult acum decât erai înainte! Dacă o arunci, înseamnă c-o iei de la capăt!

Nu scapă nimeni de suferinţă oricât ne-am protejat, am învăţat, am citit, ne-am pregătit, ne-am dezvoltat personal. Ştiu însă la fel de bine astăzi, că fiecare suferinţă ne învăţă ceva în plus despre noi înşine şi ne ajută să mergem mai în spre creşterea noastră, iar astăzi avem şi uneltele prin care putem s-o fac mai suportabilă.*

*Multumesc A!

Dialog de iarna

2012-01-25T12:48:00.004+02:00

- Spune-mi de ce zăpada este atât de albă?

- Ca să se (con)topească cu pielea ta...

- Şi-atunci de ce se murdăreşte aşa de repede?

- Pentru că se-ntristează...atunci când nu te găseşte…

Anul Dragonului

2012-01-23T13:54:00.003+02:00

Anul Dragonului incepe astazi!
Imbraca-te in spuma marii, arunca un vis in eter
si lasa Universul sa-si faca treaba!

Bărbaţii spun ADIO tăcând

2012-01-18T13:56:00.005+02:00

Bărbaţii sunt (sau ar trebui să fie) maeştri ai vânătorii, ai atacului, ai începutului, ceea ce s-ar traduce astăzi că sunt, din punct de vedere ancestral, deschizători de drumuri, spărgători de gheaţă, adică cei care pornesc relaţia. Sigur că femeile au învăţat cu greu că nu este un capăt de ţară să faci tu primul pas şi aştept cu nerăbdare ziua în care o să văd pe stradă o femeie care să ciupească de fund un tip şi să-i arunce peste umăr un “Ce faci păpuşu`?”

Una peste alta, hai să spunem că la capitolul “început de relaţiei” lucrurile s-au mai echilibrat şi de bine de rău, pornim relaţii, existând astăzi o mai mare permisivitate de ambele părţi.

Situaţia devine însă cel puţin interesantă când este vorba despre închisul relaţiei. Acolo, nimeni nu se mai aruncă cu pieptul înainte, nu prea ne vine să-i trântim în faţă celuilalt “dispari!”. Ne despărţim greu, de cele mai multe ori urât, cu urme destul de dureroase, cu lacrimi, culpabilizări, furie, deznădejde, regret şi muuuuulte semne de întrebare. Destul de rar aud oameni care se despart în culmea fericirii, ci mai degrabă eliberaţi, uşuraţi că au scăpat.

Analizând un pic situaţia, am constatat că există trei mari variante masculine de a închide relaţia:

1. se diluează din peisaj, devenind manifestarea vie a expresiei “dispare ca măgaru-n ceaţă”. Toate bune şi frumoase şi hop! vine ziua fatidică în care nu mai dă niciun semn, pe niciunul dintre mijloacele, mai tradiţionale sau mai moderne, de comunicare. Nu mai sună telefonul, care zbârnâia până cum, nu mai beep-uie niciun sms, nu-ţi mai umple inbox-ul cu toate prostiile de bancuri, poze, pps-uri etc. O zi, două o suporţi. Apoi îl întrebi ce se întâmplă şi te linişteşti niţel când îţi spune că este foarte ocupat, nu s-a întâmplat nimic, sunt nişte probleme la firmă, şeful e nebun şi el este singurul care poate salva situatia, aşa că trebuie să fii înţelegătoare în perioada asta foooarte grea!!! Ok, eşti înţelegătoare o săptămână, poate două, dar cum simptomele sunt aceleaşi ceri lămuriri suplimentare. Discursul lui nu se schimbă, numai că tu nu mai crezi în el, aşa că insişti. “ok, înţeleg că eşti ocupat, dar cât îţi ia să dai un telefon?” El nu şi nu, că totul este în regulă, ţie ţi se pare! Dacă continui cu insistenţele, devi dintr-o dată “o isterică”, care nu mai este deloc suportivă în perioada asta foooarte grea! Ei bine draga mea, dacă îţi sună cunoscut scenariu să ştii că miroase a “ciao amore”!

2. a doua manieră prin care bărbaţii închid “vitejeşte” relaţiile însumează un buchet de mitocănele (şi astea nu sunt flori!). Adică se comportă din ce în ce mai jenant, brutal, umilitor, jignitor până atinge limita ta de suportabilitate, împingându-te să iei tu decizia de a spune stop joc! Aici se cadrează comportamente de la violenţa verbală la cea fizică, expunerea în compania unor alte chipuri feminine, aruncatul în dreapta şi-n stânga cu “perle”, acuze nejustificate, atacând exact zonele pe care le ştie mai vulnerabile la tine! In pragul disperării, spui că vrei să închizi povestea asta care a devenit atât de mâloasă, grea şi fetidă, iar atunci el aruncă cu nonşalanţă : “dacă aşa vrei tu…”

3. a treia şi cred că cea mai puţin frecventă categorie este cea a bărbaţilor suficient de maturi, coerenţi, clari care pot spune într-o formă, pe care mi-aş dori-o elegantă, că relaţia s-a terminat. Sigur că, dacă femeia nu-şi doreşte asta, va încerca poate să negociere, să se lamenteze, să ameninţe etc. Cred însă că un NU ferm (fără a fi violent), clar (fără urme de îndoială) şi sincer va fi acceptat până la urmă!

La o primă vedere, după cum bine se observă, două dintre cele trei variante sunt tăcânde, ceea ce mă duce cu gândul la ideea că bărbaţii nu prea ştiu să spună adio!

Precizez că există şi combinaţii de două luate câte trei! Adică, există şi posibilitatea de a îmbina variantele de mai sus, generând o diversitate de manifestări mai mult sau mai puţin penibile, ridicole şi stupide!

Pe de altă parte, există şi o variantă high, o octavă superioară, aşa cum este Neptun pentru Venus, în care bărbatul joacă duplicitar. Să mă explic: el poate să se comporte concret-material într-un sens, dar să aibă un discurs în alt sens! Şi mai clar: el poate să afirme la nivelul discursului că eşti soarele, minunea, viaţa, culoarea şi candoarea lui, dar comportamental să joace varianta 1 sau 2. Este poate situaţia cel mai greu de gestionat, pentru că mesajele astea duble îţi bochează perspectiva! Finalul este acelaşi, numai că povestea asta poate să se târască chiar şi câţiva ani de zile!

Jacques Salome spunea că viaţa nu este decât o succesiune de despărţiri. Cred în ziua unor despărţiri normale, în care să nu confundăm închiderea relaţiei cu închiderea comunicării, cu ignoratul atunci când ne întâlnim pe stradă, cu bârfitul pe la alţii a partenerului sau cu şicanările post-relaţionale, pe principiu “dacă eu nu sunt fericit, atunci îţi fac şi ţie viaţa amară!”

Haideţi să ne despărţim frumos, să păstrăm în felul acesta ceea ce a fost bun în relaţie, amintirea părţii ei vii, energetigene, fecunde şi luminoase, fără s-o murdărim cu un final terfelit în urât.

Revoluţia prin ochi de copil

2012-01-16T14:35:00.002+02:00

In 1989 aveam 11 ani. Revoluţia română m-a prins acasă. Invăţam de după-amiză şi îmi amintesc că dimineaţa mă străduiam să mai fac ceva pentru şcoală, dar nu-mi ieşea întotdeauna. Pe vremea aceea ascultam mult radioul, aşa că mergea în continuu.

Deodată aud ceva diferit la radio şi-mi apropii urechea şi atenţia, crezând că este vreun teatru radiofonic. Cum eram însă mare amatoare de teatru, mi-am dat rapid seama că nu era nici ora şi nici ziua potrivită şi atunci a încolţit în mine sentimentul că ceva nu e în regulă. Se tot vorbea că oamenii sunt la televiziune, că se adună acolo, ne chemau să ieşim pe străzi şi atunci m-am gândit că televizorul nu apărea în niciuna dintre poveştile mele şi nici prin piesele de teatru, care aveau mai mult un caracter istoric. M-am decis greu să deschid televizorul pentru că ştiam că nu aveam cum să fie program la ora aceea, totuşi îl deschid timid şi stupoare! Acelaşi discurs ca la radio. Sentimentul meu de nelinişte creşte, aşa că decid că trebuie s-o sun pe mama!

Mama lucra în centru, pe Calea Victoriei, şi nu avea număr direct, ci prin centrală! Nu am reuşit s-o prind şi atunci mi-am amintit că fratele meu e la grădiniţă şi ştiu că am vrut să merg să-l iau, pentru că simţeam nevoia să-l ştiu aproape!

Mă uitam la televizor uimită şi nu înţelegeam nimic! Nu pricepeam cum dintr-o dată “tatăl nostru cel iubit” a devenit criminal, dictator, pericolul public numărul unul. Sigur că şi ai mei mai înjurau, dar nu văzusem la ei atâta îndârjnire, atâta furie răvăşită peste tot şi toate, dorinţa de a-l omorî şi necugetarea acestui fapt.

Aş fi vrut să le spun că poate se înşeală, că nu e adevărat, că Tovarăşu` ne vrea binele, ne iubeşte şi ne veghează de acolo din tabloul care atârna deasupra tablei la şcoală.

Am plâns pentru că reperele mele se ruinau! Nu mai ştiam ce să cred! Nu ştiam că există şi o altfel de viaţă! Nu ştiam că există magazine puse grămadă laolaltă într-un hangar mare şi zgomotos şi încă pline de produse! Nu ştiam că există mai mult de alea trei feluri de îngheţată şi că dacă pe tricoul meu nu scrie nu-ştiu-ce nume, nu sunt trendy şi mai bine merg dezbrăcată! Nu ştiam că oamenii sunt atât de diferiţi şi-şi doresc atât de multe lucruri inutile, pe care sunt dispuşi să dea o grămadă de bani!

Am regretat multă vreme că nu am fost mai mare la revoluţie, că n-am participat mai toată, că nu am reuşit să înţeleg cu mintea mea derularea evenimentelor, iar apoi, toate variantele care s-au perindat prin talk-show-uri timp de 20 de ani, n-au făcut decât să mă ameţească şi mai mult.

Revoltele din zilele astea mi-au amintit de fetiţa de atunci. Numai că acum ştiu ce e mall-ul, ştiu că nimeni nu vrea să mă “vegheze” decât telefoanele poate! Că brandul contează şi că există lumi diferite şi societăţi normale! Când am văzut violenţele din stradă, am avut din nou sentimentul de “teatru”, de paradă, de şcenariu bine gândit şi pus în practică. Am revăzut îndârjirea şi furia. Dar am mai văzut ceva ce nu-mi amintesc să fii văzut atunci: oameni umiliţi, înghenunchiaţi şi foarte, foarte trişti. Bătrâni care se jenează că sunt bătrăni, tineri fără speranţă, care nu ştiu încotro să se mai ducă, şi copii la fel de dezorientaţi şi speriaţi, ca şi copiii din `89. Am văzut oameni care plângeau nu de bucurie, ca în `89, ci pentru că nu mai au speranţă, pentru că nu mai pot, pentru că le-au fost masacrate orice aşteptări!

Condiţia mea medicală nu mi-a permis să fiu nici acum în stradă, dar am participat mai toată, am înţeles mai în mintea mea şi am trăit mai aşezat acest şuvoi de emoţie al maselor. Ii admir pe toţi cei care îşi apără dreptul la cuvânt, condamn violenţele gratuite, fie ele fizice, verbale sau morale, şi-mi doresc să găsim calea către o societate normală!

Planuri de trecut

2012-01-13T10:26:00.003+02:00

Toatã fuga asta de trecut, teama psihanaliticã de false amintiri, ancorarea cu necesitate în prezent, proslăvirea lui “ACUM” şi obiectivarea SMART a viitorului începe sã mã irite, ca şi cum nu exist decât de astãzi înainte, ca şi cum tot ce-a(m) fost e bun plecat! Dar am foarte existat şi înainte şi nu vreau sã pierd acea bucatã importantă din mine, care m-a adus totuşi până aici şi care-mi va da energia de a merge şi de aici înainte.

Inţeleg, pânã la un punct, necesitatea unei focalizãri anticipatorii, a ordonării unui drum de viaţă, dar îmi păstrez încă rezerva de răgaz pentru a-mi aşeza trecutul. Sigur că nu sunt nici adepta unei ancorări lamentabile într-un “dar dacă atunci aş sau n-aş fi …”, care este la fel de neproductivă ca şi aruncarea definitivă la gunoi a trecutului.

Şi în relaţii, trecutul contează cel mult ca număr de parteneri şi experienţe erotice, iar dacă numărul este acceptabil, dacă se poate impar şi indivizibil, ne apucăm să construim planuri de viitor. Deşi mă întreb câţi dintre noi ar recunoaşte că a făcut-o o dată beat şi nu-şi aminteşte nimic şi nici n-a mai sunat-o pe tipă pentru că nu mai ştia dacă a făcut faţă sau doar spate, o dată la mare cu unul de care nu-şi mai aminteşte decât că vorbea ruseşte şi că i s-a părut foarte sexi asta, că a ieşit cu profu de sport sau cel care-i coordonează lucrarea de licenţă, cu şefu` sau cu şoferul şefului care oricum este mai vânos!

Nu contează că în trecutul nostru n-am construit niciodată nimic, n-am meţinut o relaţie mai mult de trei luni şi am fugit de responsabilitate ori de câte ori viaţa ne-a aruncat mânuşa. Acum că ne-am cunoscut, vom fi capabili să facem, în viitor desigur, tot ce am amânat, am chinuit şi ratat, aşteptând persoana potrivită!

Mã gândeam, cum ar fi sã propunem partenerului sã clãdim un trecut împreunã, nu un viitor? Cum ar fi dacã am spune într-o zi: nu-i aşa cã-ţi aminteşti cum ne-am nãscut în aceeaşi clipã, chiar dacã ea se desfãşura în luni şi ani diferiţi? Ţi-aminteşti cum am crescut împreunã pe două străzi diferite, în două cartiere mărginaşe, dar cu aceleaşi blocuri gri? Ţi-aminteşti cum ne-am ţinut de mânã când am pãşit în adolescenţã la diferenţã de 10 ani unul de altul? Eu te ţineam de mâna unui tânãr zvelt şi tu mã iubeai în ochii unei blonde gazele? Ţi-aminteşti primul sărut? Eu l-am aşezat curioasă pe buzele unui băieţel mai timid decât mine, iar tu l-ai furat într-o pauză de la o fetiţă cu ochi primăvăratici? Ţi-aminteşti când am văzut prima dată marea?

Iţi propun acum sã ne creãm un trecut comun, sã ne reinventãm viaţa deja trăită, sã ne refacem istoria personalã ori de câte ori ne întâlnim cu încă o amintire. Să mai aşezăm câte un suvenir în bagajul trecutului nostru şi ştiu că aşa vom fixa în noi rădăcini care să aibă puterea să crească, să hrănească şi să susţină planurile noastre de viitor!

Cuvintele nespuse se pierd…oare?

2012-01-04T14:15:00.004+02:00

Mi-a rămas în minte dictonul ăsta care s-a perindat într-o vreme pe la televizor, într-o reclamă ce vroia să vândă timp spre comunicare…atâtea minute costă atâţia euro. Intotdeauna m-am întrebat cum reuşeşc provinderii de telefonie (mai mobilă sau mai fixă) să stabilească un preţ pentru minutul de convorbire. Şi mai ales, de unde cumpără ei timp de reuşesc să-l vândă? Aş vrea să cumpăr şi eu nişte timp şi dacă se poate, să fie de vacanţă! Dar asta este o altă discuţie.

Nu, nu cred că se pierd…cuvintele nespuse nu se pierd niciodată…ele coboară încet în tine, în trupul tău şi se cuibăresc tăcute într-un unghier mai cunoscut sau mai străin. Se aşează discret aşteptând să se facă auzite, ascultate, sperând să se nască într-o zi şi pe dinafară. Iar dacă timpul este prea lung, vor găsi uneori modalităţi de zicere dintre cele mai inedite...sau dintre cele mai suferinde. Corpul tău va spune, într-un fel sau altul, că poartă în el mesaje silenţioase.

Cuvintele nespuse trăiesc mult, mai mult decât credem noi şi au foarte multă răbdare. Uneori păstrăm 10, 20 poate 30 de ani un “iartă-mă!”. Alteori îl păstrăm toată viaţa. Lucrând cu bătrâni, am avut şansa să ascult poveşti cutremurătoare despre oameni care au păstrat un secret, o vorbă care i-a rănit, o emoţie pe care n-au îndrăznit s-o spună la timpul ei, până astăzi. Tristeţea lor m-a făcut să cred că poate cuvintele nespuse, cu timpul, ne împuţinează, ne amărăsc, ne chinuie visele de zi şi de noapte. Ele nu se şterg, nu pier, se pot prăfui, însă doar un pic de atenţie şi au din nou toată vigoarea iniţială.

Cuvintele nespuse sunt solidare unele cu altele, se sprijină reciproc acolo în corpul tău, îşi mai iau uneori ca şi cârjă o durere de măsea, o luxaţie sau o colică năbădăioasă. Stau cuminţi vocală lângă vocală şi-şi ascultă poveştile:

- Tu? Cum ai ajuns aici?

- Eu sunt un “te iubesc” timid…eram aşa aproape…am tremurat acolo pe buze mai bine de sfert de ceas…şi nimic…mai era atât de puţin…

- Stai liniştit…nu eşti singura timiditate…

- Pot să mă aşez lângă tine? Mă simt atât de singur…

- Sigur…poţi să te înghesuiesti mai spre duoden…

Şi uite aşa, când se adună prea multe, încep să forfotească…stomacul tău căptuşit cu “tăceri” începe să “urle” printr-o gastrită sau printr-un ulcer. Incepe să spună ceea ce tu nu ai îndrăznit. O migrenă poate “ascunde” ultima discuţie cu şeful în care n-ai putut să-i spui că e un dobitoc. O criză lombară poate să “spună” că ţi-ai asumat prea multe responsabilităţi pentru că n-ai ştiut să spui “nu”. Un cancer “vorbeşte” poate despre lipsă de respect, pentru că n-ai ştiut să spui “până aici!”, o tumoră despre conflict, pentru că n-ai avut curajul să spui ce-ţi doreşti cu adevărat, un atac de panică despre singurătate, pentru că nu i-ai spus “rămâi”, o depresie despre cine-ştie ce iubire mai veche, căruia n-ai putut să-i spui “iartă-mă” sau “te-am iertat”! Corpul tău începe să vorbească! Fiecare dintre noi va găsi propria cale pentru a se spune, a se exprima, a se afirmă plătind un preţ care depăşeşte cu mult orice factură astronomică.

Cuvintele nespuse au puterea de a strica mecanisme perfect funcţionabile…cum să mai meargă tiroida când ai un nod în gât plin de reproşuri faţă de cel care-ţi este partener? Sau cum să funcţioneze bila când nu i-ai spus niciodată cât de mult te întristează depărtările lui?

Cuvintele nespuse nu se pierd niciodată…ascultă-ţi cuvintele nespuse…pot să răsară oricând şi oriunde!

Iar dacă vă întrebaţi ce-şi doresc cuvintele nespuse, ei bine, vă las să ghiciţi!

LA MULTI ANI!

2011-12-30T17:23:00.004+02:00

Un an in care sa aveti curajul de a visa, indrazneala de a pune
in practica visele si linistea
de a va bucura de ele!

In rest, iubire...iubire...iubire!

Vreme de…bilanţ

2011-12-27T11:46:00.008+02:00

Întotdeauna sfârşitul anului mă îndeamnă la timp de reflecţie asupra anului care tocmai îşi trage încet cortina de catifea.

Din 2006, împreună cu buna şi draga mea prietenă C., mă întâlnesc, întotdeauna într-o locaţie proaspătă, să tăinuim ce-a fost, cum a fost, cum ne-ar fi plăcut să fie anul ce tocmai a trecut. Ne aşezăm nestingherite la masă, în faţa unei băuturi nonalcoolice (ca să avem mintea limpede şi pixul stăpânit) şi al unui desert care să mai îndulcească bilanţul crud, şi petrecem cel puţin 2- 3 ore răsfoind, şi pe faţă şi pe dos, anul în prag de rămas-bun.

Trecem plusurile şi realizările cu bucurie şi neastâmpăr, cu licăriri în priviri ce amintesc de bucuria momentului iniţial de înfăptuire, iar minusurile cu îngăduinţă şi scris mărunt, ca să pară, cel puţin, mai neumbroase. Le găsim justificări raţionale şi scuze valabile şi, dacă nici aşa nu simţim că ar fi suficient, găsim un vinovat de fiecare dată în altcineva decât noi înşine. Este un răsfăţ care ne mai oblojeşte regretele, deşi amândouă ştim că am contribuit cu vârf şi îndesat la propria suferinţă. Nu ştiu cum reuşim, dar de fiecare dată ne iese cu minus şi dezamăgire la capitolul bărbaţi şi nici acum n-am stabilit dacă aşteptările noastre sunt prea mari sau ei sunt prea mici. Da, bine, ştim: adevărul este întotdeauna la mijloc!

Ne avântăm apoi cu speranţă şi încredere în anul ce bate-n poartă, creionând mental planuri mai mult sau mai puţin îndrăzneţe. Ne amuzăm, ne împărtăşim şi bunele şi relele, ne mirăm de ce-am făcut sau n-am făcut, reinventăm trecuturi posibile, dar niciodată realizabile, şi aruncăm în viitor gânduri bune şi dorinţe tainice. Apoi, frunzărim agale anii anteriori, bilanţurile tocite şi visele care nu s-au împinit (încă !). Intotdeauna ne amintim cu drag momentele notate şi ne mirăm, cu naivitatea copilului care încă nu a înţeles cum este povestea asta cu timpul, cum mai trece vremea!

Este unul dintre momentele pe care le aştept cu mare drag şi emoţie la fiecare sfârşit de an şi care s-a transformat într-o frumoasă tradiţie!

Aşa că m-am gândit să fac şi un bilanţ al acestui blog, să încep şi aici un ritual, în care să văd care au fost rândurile cele mai citite, cele mai comentate, cele mai like-uite! Aşa că, să curgă bilanţul şi comentariile de rigoare:

CATEGORIA CELE MAI CITITE POSTARI:

Locul 1: Sărută-mă

Locul 2: Dar tu a(l) cui eşti?

Locul 3: Cum îmi doresc să fiu iubită?

Trebuie să vă mărturisesc că a fost o surprinză extrem de plăcută să constat că cea mai vizionată postare a fost textul în care am abordat pentru prima oară zona senzuală, iniţial temându-mă să postez un astfel de text, gândindu-mă să nu fie interpretat ca o îndrăzneală indecentă. Pe de altă parte, mă bucur teribil că lumea tânjeşte după gesturi tandre şi că iubirea rămâne un subiect actual şi fecund.

CATEGORIA CELE MAI COMENTATE TEXTE:

Locul 1: Dar tu a(l) cui eşti?

Locul 2: Inimă de câine

Locul 3: Cele mai frumoase daruri

Este singurul top în care apare recenzia unei piese de teatru, de care îmi amintesc cu mare plăcere şi pe care o recomand cu drag. Am scris cu emoţie despre felul în care eu am văzut piesele de teatru şi este un debut scriitoricesc al acestui an. Am văzut că au fost bine primite, aşa că am să continui şi anul viitor. În felul acesta am un motiv în plus să ajung la teatru !

CATEGORIA CELE MAI LIKE-UITE POSTARI:

Locul 1: Conjugă-mă la prezent

Locul 2: Dar tu a(l) cui eşti?

Locul 3: Scrisoare către Moş Crăciun

Textul de pe locul 1 este unul dintre textele mele preferate, deşi mă simt legata de fiecare dintre ele. Totuşi, “Conjugă-mă la prezent” vibrează în mine într-un fel special şi m-am bucurat acum să constat să este textul cu cele mai multe like-uri! Pe de altă parte, “Scrisoarea către Moş Crăciun”, deşi este un text postat recent, a reuşit să adune atât de multe aprecieri, încât existenţa lui Moş Crăciun devine o necesitate şi o mare bucurie în egală măsură!

Aş vrea să vă mulţumesc că mi-aţi oferit frânturi de timp spre lectură şi vă sunt recunoscătoare pentru încurajările de a mă scrie şi de aici înainte, pentru mesajele primite pe Facebook, pe mail şi chiar personal. Nu-mi place să fac promisiuni măreţe, pot doar să spun că ori de câte ori voi simţi nevoia şi emoţia de a scrie, o voi face cu sinceritatea şi curajul de a mă dezvălui aşa cum sunt.

Sarbatori fericite!

2011-12-25T19:58:00.000+02:00

Sarbatori ninse cu clipe de magie !

Să ningă…

2011-12-21T14:13:00.004+02:00

Aş vrea să ningă…să-mi acopere zăpada regretele şi dorurile grele, neîmplinirile ruginite şi iubirile veştejite, să-mi îmbrace umbrele-noapte şi nostalgiile-pustiu în blănuri albe şi pufoase, care să le facă astfel mai…purtabile.

Aş vrea să ningă…să-mi prind în gene fulgi de nea, care să-mi înceţoşeze imaginile mâloase, să-mi şteargă urâtul din jur şi să-mi îngreuneze pleoapele atunci când clipesc, cu imagini imaculate, senine şi vii.

Aş vrea să ningă…să mă sărute gerul pe buzele arse de săruturi fără chip şi să potolească astfel în mine clocotul nonîmplinirilor, ce-mi locuiesc gândurile lălâi.

Aş vrea să ningă…şi să-mi fac nămeţi de vorbe line, de întâlniri de suflet, cu oameni care să vadă şi dincolo de propriile lor nevoi sau dorinţe, dincolo de propria piele şi orgoliu, cu prieteni alături de care să te bucuri de micile momente de fericire, ale tale sau ale ei/lui şi cu care să-ţi împărtăşeşti visele fără să te temi c-o să te judece.

Aş vrea să ningă…să pot face bulgări mari de omăt cu care să lovesc în mijlocul angoaselor, întrebărilor goale şi grijilor inutile.

Aş vrea să ningă…să-mi fac oameni de zăpadă care să nu se topească în braţele mele şi cărora să le şoptesc taine vechi şi adevăruri noi...despre oamenii de trup, dar cu puţin, din ce în ce mai puţin, suflet.

Aş vrea să ningă lent…ca să-mi acordez ritmul cu liniştea aşezării fulgului de nea pe obraz, cu nu tumultul fiecărei zile, cu bruiajul continuu şi infernal al agitaţiei de peste tot, menită cică să aducă sărbătorile mai aproape...dar tare mă tem că nu face decât să le îndepărteze.

Aş vrea să ningă…şi să înfrumuseţeze ceea ce mai poate fi înfrumuseţat…mai cred încă în frumos, în sincer, în alb…

Ştiu, o să-mi spuneţi că nu fac decât să arunc gunoiul sub preş, sub covor alb şi moale, să mă fac că nu văd şi nu înţeleg că lumea s-a năclăit în compromisuri fetide, aranjamente alunecoase, relaţii de interes şi speculatorii. Da, poate că asta fac…numai că uneori am nevoie de timp, de o pauză, în care să mai respire şi un pic de aer proaspăt, în care să-mi aduc forţele fragile, să mă scutur de negativ şi să-mi iau curajul de gât…ca să pot să dau covorul dalb la o parte…

Cele mai frumoase daruri

2011-12-15T10:28:00.005+02:00

Imi place să primesc. De altfel, mai întâi, copii fiind, învăţăm să primim. Ca prim născut şi răsfăţel am primit tot ce puteau ai mei să ofere. Am fost copilul dorit şi aşteptat, iar aceşti copii sunt înfăşaţi cu iubire, au în aura lor sclipiri de acceptare, bună-voinţă, bagaj primordial pentru viitoarele experienţe, dar, în egală măsură, sunt obişnuiţi mai degrabă să primească. Aşa se face că muuuult mai târziu am început să ofer…şi şi mai târziu să mă bucur c-o fac, să am plăcerea, bucuria, lumina de a oferi, împărtăşi, de a dărui total şi necondiţionat, gratis şi fără aşteptări. Ii datorez această primă lecţie fratelui meu, care încă de la grădiniţă (a lui, pentru că eu eram deja la debutul şcolarităţii) aducea acasă jumătate din desertul lui, ceea ce pe mine mă înnebunea, căci nu puteam pe atunci să înţeleg cum de reuşea să fie atât de fericit când îmi dădea mie jumătate, în condiţiile în care eu nu ştiam pe unde să mă mai ascund, ca să nu fiu nevoită sa împart cu el ciocolata pe din două! Cum să dau jumătate din ce mi se cuvenea doar mie! Adesea, primii născuţi trăiesc greu această separare a universului unic de până atunci, în două bucăţi egale, o resimt ca pe o pedeapsă nemeritată, pentru că nu făcuseră nicio boacănă… recentă, cel puţin!

Fratele meu însă a făcut asta cu stoicism, cu atâta lejeritate, firesc şi seninătate în priviri, încât a pus în mine treptat şi sigur lecţia dăruirii necondiţionate. Multumesc dragule!

Acum, din bucuria primirii unui cadou, momentul pe care-l savurez este despachetarea lui. Imi plac cadourile frumos împachetate, pe care ador să le desfac lung, prelungind emoţia descoperiri. In acele câteva clipe, îmi trec fulgerător prin minte mii de variante posibile, de imagini, culori, mărimi, forme şi toată această avanlanşă mentală îmi creează o stare aproape euforică. Mă îmbăt cu “şi dacă o fi …”-uri ce pocnesc în mintea mea precum artificiile.

Pe de altă parte, cel mai mult îmi plac cadourile-emoţie, cadorile-amintire (nu concret - materiale) pentru că mă iluzionez poate că le pot lua cu mine şi după marea trecere. Decembrie ceţos m-a făcut să mă gândesc la cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit până acum. Aş fi vrut să povestesc şi despre darurile oferite, pentru că am câteva foooarte dragi, dar cum ele aparţin acum altor persoane, ar fi trebuit să le cer acordul, dar degetele forfotesc prea nerăbdătoare să scrie, aşa că nu mai am timp şi pentru acorduri, decât de colind, cel mult.

Cred că cele mai frumoase cadouri sunt cele pe care nu le-am aşteptat, cele care au venit într-o zi care să nu “reclame” un dar (de ex., aniversare, onomastică, mărţişor etc), care au venit de la oameni neaşteptaţi sau chiar necunoscuţi, însoţite de lacrimi sau de zâmbete sau poate de la oameni în care te oglindeşti.

Imi amintesc cu drag, de ex., de o zi când mă plimbam prin Cişmigiu, acum vreo 2 ani, şi văd că vin din faţa mea două surori: una mai mare şi una cu câţiva ani mai micuţă (să fi avut vreo 6-7 ani). Fetiţa se uită la mine, însă eu sunt obişuită ca lumea să mă privească, pentru că ştiu că minusculiozitatea mea atrage! Numai că, atunci când ajunge în dreptul meu, fetiţa îmi zâmbeşte cu toată faţa şi vine şi mă îmbrăţişează puternic. Iniţial, am rămas blocată în gestul ei, dar atunci când sora mai mare a sărit s-o desrpindă, am reacţionat şi m-am oferit spre îmbrăţişare cu bucuria de a putea răspunde conţinător unui asemenea gest. A fost o îmbrăţişare lungă, iar când ne-am despărţit eram atât de împlinite amândouă, încât n-a mai fost nevoie de cuvinte. Am plecat mai departe, la fel de firesc cum ne-am întâlnit şi cum ne-am îmbrăţişat.

Un alt moment din cutiuţa mea de amintiri-smarald este o zi de vară plină, în care mă îndreptam spre birou. La vremea aceea lucram în Cotroceni şi traseul meu cuprindea coborârea dintre palatul Cotroceni şi Grădina Botanică. Povestea are câţiva ani, dar este la fel de dragă. Deci, era dimineaţă, mergeam moţăind spre birou, când ce să vezi. Ajung în dreptul stopului de la Grădina Botanică şi constat cu surprindere că ADP-ul tăia toate tufele de trandafiri din scuar, roze splendide, în plină floare, trandafiri cu care eu îmi alinam dimineţile în stopurile prea lungi. Privesc înmărmurită cum foarfeci uriaşe tăiau fără milă trandafirii şi aproape că-mi vine să plâng. Unul dintre ADP-işti mă vede, vede probabil şi tristeţea mea şi mă întreabă : “Vreţi nişte trandafiri?”. Ca trezită din vis, spun că da, gândindu-mă că le mai prelungesc un pic viaţa. Iar omul acela mi-a umplut maşina de trandafiri! În câteva minute, maşina mea semăna cu acele căruţe pline cu flori, eram înconjurată, copleşită şi înmiresmată de acei minunaţi trandafiri roşi, catifelaţi şi rumeni, de-ţi era mai mare dragul să-i sorbi prin toate simţurile! Aproape că simt şi astăzi aroma lor!

Un alt dar este al unui bărbat pe care nu-l cunosc, căruia nu-i ştiu decât vocea. Pe vremea aceea, ceva mai recent oricum, lângă locaţia căminului în care lucram, se renova grădiniţa de copii, care era o clădire cu 3 nivele. Intr-o dimineaţă, parchez în curtea căminului şi când închideam maşina, aud: “ BUNA DIMINEATA!” tare, puternic, acoperind şi înghiţind toată liniştea dimineţii! Eu mă uit în dreapta, mă uit în stânga şi cum nu văd pe nimeni încep să mă bănui de ceva patologii îngrijorătoare. Nu fac nici doi paşi şi aud din nou, poate mai tunător decât prima dată: “BUNA DIMINEATA!”, iar îmi rotesc privire şi încep să mă sperii, căci nici acum nu văd pe nimeni, dar de data asta eram chiar sigură că auzisem o voce! “AICI SUS!” aud din nou şi abia atunci îmi ridic privirile către clădirea unde se lucra de zor! Văd 2 siluete masculine, dintre care una dădea din mâini şi striga jovial: “Bună dimineaţa!” Din aceea zi, acel om, mi-a spus în fiecare dimineaţă, timp de vreo 2-3 luni, cât a durat renovarea, “bună dimineaţă!” cu o bucurie, cu o poftă de viaţă, care-mi aducea întotdeauna pe buze un zâmbet. A plecat la fel de brusc cum a venit. Nu ştiu cine este, dar dacă, printr-o întâmplare citeşte rândurile acestea, aş vrea să-i mulţmesc! Mulţumesc om bun, care mi-ai făcut dimineţile mai frumoase!

Păstrez o amintire dragă primelor versuri care mi-au fost destinate, primelor săruturi, primelor nopţi de dragoste, primelor vise împlinite, primelor iubiri…ce cadouri minunate!

Insă dincolo de toate astea, cred că cel mai frumos dar pe care fiecare dintre noi l-a primit deja este însăşi VIATA! Căci nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă ea n-ar fi existat! Aş vrea să aduc un omagiu vieţii, mai ales acum când suntem înconjuraţi de adevărate masacre, abuzuri, violenţe aduse vieţii! Când renunţăm poate prea repede, poate prea facil, prea tăcut la ceea ce este cu adevărat cel mai preţios dar! Draga noastră viaţă care ne însoţeşte în fiecare zi, care nu se revoltă şi nu cere socoteală şi pe care o uităm prea grăbit.

Decembrie este luna cadouri. Poate că nu este luna cadourilor doar pentru ceilalti, poate este şi luna cadourilor pentru noi înşine. Haideţi să dăruim vieţii din noi un dar, s-o primim mai viu, s-o preţuim mai înalt, s-o respectăm mai demn!

Scrisoare catre Mos Craciun

2011-12-08T11:04:00.003+02:00

Dragă Moş Crăciun,

Mă bucur că-mi dau libertatea de a-ţi scrie din nou. Mi-a fost atât de dor de tine, dar abia acum îmi dau seama cât…şi poate acesta este chiar primul cadou pe care mi-l fac(i).

Da, ai dreptate să fii supărat pe mine, nu ţi-am mai scris de când doar nasul mi se-ntrezărea între fular şi căciuliţă, de când mâncam zăpadă pe post de cel mai rafinat desert, de când credeam că tot ce zboară, are ciocul lung şi portocaliu aduce copii frumoşi şi doriţi. Te-am abandonat de când credeam că părinţii sunt nemuritori, iar cele mai mari dezastre în lume se legau de faptul că băieţelul care-mi plăcea nu se uita la mine (deşi, dacă stau şi mă gândesc a rămas şi acum unul dintre dezastrele din lumea asta ). Nu m-am mai gândit serios la tine de când mă aruncam în nămeţi pe post de pufoasă saltea, de când gerul îmi înfigea mii de ace pe faţă şi mă rugam de mama, care mă striga de la geam să vin acasă : “mai staaaaaaaaaaau puţiiiiiiiiiiiiin, te rooooog!”

Da, te-am uitat şi te-am trădat. Imi plec privirea şi roşesc obrajii…Am renunţat să mai cred în tine, sperând că aşa voi fii mai adult, mai matur sau mai responsabil. Ha, ce iluzie! Am aruncat grăbită haina copilăriei crezând că sacoul de adult îmi va da şi curajul de a privi înainte. Ce eroare vestimentară! M-am lepădat de visele suave ale fetiţei cu ochi-mirare şi mi-am împovărat umerii cu deadline-uri – chin.

Mi-e dor să mai merg cu sania, mi-e dor să mai fac oamenii de zăpadă cu nas de morcovi şi ochii de tăciune, cazemate din cărămizi de nea, în care să-mi ascund speranţele şi să-mi ofer braţele pe post de îmbrăţişări cashmir. N-am mai aşteptat de atunci pe nimeni, niciodată cu atâta emoţie şi bucurie…poate doar pe cel iubit…

Astăzi însă sunt gata să te recunosc, să te accept şi să te primesc din nou, poate cu aceeaşi bucurie! Căci abia acum am înţeles că maturitatea nu are nimic de-a face cu uciderea copilului din tine! Că pot să fiu foarte adult, păstrându-mi încă bucuriile naive şi mărute ale celor mici: descoperirea unui gândăcel, uimirea în faţa unui fulg de nea, o vată de zahăr ars, o floare în păr, un bileţel ascuns în geantă, un secret între fete, un dat în leagăn etc.

Da, am fost cuminte şi anul acesta: nu mi-am trădat prietenii, nu mi-am rănit apropiaţii, nu m-am dat la o parte când a fost vorba să le fiu stâlp sau pavăză. Am făcut cele mai frumoase cadouri din viaţa unora şi am scris despre cele mai ascunse sentimente din viaţa altora. Am ştiut când să tac şi când să ascult, când să mă scutur şi când să mă înfrunt cu mine însămi. Am mers mai departe, deşi uneori drumul a fost alunecos sau îngust. Am renăscut ca femeie, plătind cu genunchiul meu stâng. Am citit, am iubit, am uitat, am iertat, am cunoscut oamenii noi şi i-am păstrat pe cei vechi…am mers în locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată şi am întâlnit oameni-cadou.

Să ştii că m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă şi pe gânduri în fiecare anotimp. Mi-am făcut ordine în dulap şi în relaţii şi am aruncat, din ambele, lucrurile care mă strângeau sau îmi erau prea lejere. Mi-am aşezat bărbaţii pe post de accesorii, şi nu de tainic înveliş, asta după ce am rămas dezgolită de prea multe ori, şi mi-am înfipt în piept cuceriri efemere, care să aline femeia din mine şi să-mi întristeze aşteptările de mâine. Mi-am făcut temele la capitolul emoţii şi am recuperat din restanţele zborului, căci mi-am găsit încă o pereche de aripi.

Anul acesta am să te aştept, cu toate neaşteptările de până acum, cu tot ce mi-am interzis să simt pentru tine în fiecare an, cu toate negările existenţei tale. Am să te aştept! Promit!

Am să te aştept cu brad împodobit cu amintiri dragi, cu steluţe aurii de doruri, cu beteală îmbujorată de emoţie, cu globuri mari şi lucioase în care să-mi oglindesc tăcerile, cu cetini încărcate cu clopoţei de bucurie şi luciri de credinţă. Am să te aştept cu cozonac frământat cu speranţă, îndesat cu arome de nuci – copilărie şi cacao – zâmbet. Am să împachetez sarmelele în foi de încredere şi am să torn în pahare rubensiene vin purpuriu. Am să perpelesc fripturi în sânge şi cârnaţi osândiţi la răsfăţ. Am să te aştept cu mere coapte în sân şi gutui dulci în gene, cu plăcinţele doldora de desfătări alese şi iz de sărbătoare.

Am să-ţi spun cea mai frumoasă poezia nescrisă vreodată şi am să-mi amintesc toate colindele vechi, cu care odinioară reuşeam să-mi umplu poala cu nuci şi bomboane de pom, tari şi învelite în staniol.

Nu-mi doresc să-mi aduci ceva anume…de acum îmi este suficient să ştiu că exişti în ochii şi în zâmbetele tuturor copiilor (mai mari sau mai mici) care te aşteaptă an de an.

Pe curând!

Cu drag,

Daniela

România mea

2011-12-01T11:05:00.004+02:00

Trăiesc în România, fără să aleg asta. Ţara nu ţi-o alegi, aşa cum nu-ţi alegi părinţii sau aspectul fizic, calităţile sublime sau defectele cele mai ruşinoase. Incercam zilele trecute un exerciţiu de memorie, cu scopul de a vedea când şi cum am integrat eu ideea de român, românitate, mândrie naţională şi când s-a cuibărit în mine emoţia care mă încearcă ori de câte ori câştigă vreun sportiv român vreo medalie şi steagul nostru este pe podium.

Prima amintire care-mi vine în minte este grădiniţa când îmbrăcam cu mândrie uniforma de viteaz şoim al patriei. Apoi îmi aduc aminte amuzată, cum în clasele primare cântam în fiecare dimineaţă Tricolorul, cu ochii la portretul Tovarăşului. Tovarăşa învăţătoare, o doamnă de modă veche, de o eleganţă care mi-a rămas în minte ca un adevărat reper de stil, ne dădea tonul, ridicând uşor degetul arătător de la mâna dreaptă şi apoi ieşea din clasă, cu catalogul la subraţ. Probabil că i se părea stupid ceea ce noi executam cu aplomb şi mă întreb cum de reuşeam să stăm cuminţi, în picioare şi să cântăm până la capăt Tricolorul, în contextul în care astăzi abandonul şcolar este o modă, nu o excepţie. Cert este că versurile le ştiu şi astăzi. Probabil că acolo, încet-încet s-a strecurat fiorul naţional. Culmea este, că îmi amintesc că terminam de cântat şi, pentru că nu ştiam ce să mai facem, o luam de la capăt, de la sine! Sigur că sună cam tâmpiţel povestea astea, cu 30 şi ceva de copii aliniaţi care cântă cuminţi imnul naţional al vremii, pe de altă parte, este şi dovada unei discipline personale, astăzi greu de imaginat la copiii de 6-7 ani, mai nou diagnosticaţi din plin cu ADHD.

Apoi m-am străduit din greu să fiu făcută pionier în prima serie, la cei merituoşi adică, căci era o adevărată mândrie să porţi cravata cu tricolorul. Imi amintesc momentul, emoţia pe care am avut-o, cum repetam eu ce înseamnă fiecare culoare (le ştiu şi astăzi: roşu – sângele eroilor, galben – spicele de grâu, albastru – cerul senin, adică pace)

In cele din urmă, mi-am dorit să fiu comandat de ceva, de grupă, de detaşament, de unitate (ăsta era cel mai mare!). Drumul meu spre ascensiune s-a oprit dramatic la comandant de grupă (adică aveam şnur roşu în piept) pentru că Revoluţia din `89 mi-a curmat cariera înfloritoare pe care tocmai începusem să mă afirm. Acum, ca să fiu sinceră, n-aş fi ajuns niciodată comandant de detaşament, pentru că el, comandantul, era un băieţel (Mirel) chiar mai bun decât mine, şi ştiam asta! Imi amintesc în schimb formula: “tovarăşe comandant de detaşament, grupa a treia cu un efectiv de 8 (?) pioneri este gata pentru începerea activităţii. A raportat comandant de grupă, Daniela Dumitrescu.” Doamne, şi ce mândră mai eram, când salutam eu ostăşeşte! Nu ştiu dacă de-alungul vieţii am mai trăit un asemenea sentiment de mândrie patrotică, în sensul cel mai naiv al cuvântului. Astăzi, în ce mai cred copiii? Când mai poartã ei tricolorul la gât ?

Poate nu toate alegerile cu şnur în piept erau corecte, dar chestia asta funcţiona teribil ca un sistem de motivare internă. Acum, copii întrebă cu ochi trişti, de ce să mai înveţe, când intelectualii au cele mai mici salarii, când părinţii lor ingineri sau profesori, se târăsc de pe azi pe mâine, când preşedintele statului nu mai spune “Invăţaţi, învăţaţi, învăţaţi”, ci că avem nevoie de chelneri, iar medicii să mai meargă şi prin zările calde.

Nu elogiez comunismul. Dar cum se face că aruncăm necondiţionat la gunoi totul, fără să alegem grâul de neghină. Astăzi cum află copiii care este Imnul Naţional şi de câte ori îl cântă în viaţă?

Inainte cei din străinătate asociau România cu performanţele sportive, cu cele 2-3 nume arhicunoscute pe care nu le mai enumăr, dar care încep să pălească uşor. Astăzi, România este asociată cu cerşetoria, etniile conlocuitoare şi cu tot ce înseamnă activitate ilicită. Tare trist. Aşa că de unde şi cum să crească mândria naţională? Mai mult, dacă apuci să zici ceva despre românism, eşti considerat desuet, naţionalist sau chiar extremist.

Eu încã mai cred în România, încã nu las privirea în jos atunci când sunt întrebatã din ce ţarã sunt, deşi îmi vine din ce în ce mai trist, încã lãcrimez la paradele militare şi iubesc acea parte din mine tricolorã. Nu-mi mai pun tricolorul la gat (desi mi-ar placea ca un designer sa gandeasca niste modele tricolore), dar, in fiecare an de 1 Decembrie, troneaza la geamul copilariei mele, unul dintre cele mai mari steaguri :) !

La voi cum s-a înscris ideea de român ?

Cu ce-am greşit de m-a înşelat?

2011-11-14T12:58:00.002+02:00

De multe (poate prea multe) ori m-am întâlnit cu poveşti despre a înşela, adevărate tragedii legate de al treilea, cu agonii vlăguitoare de culpabilizări, înjosiri, devalorizări pornite din sau de la acest gest. Fie ea, fie el întotdeauna vor fi sfârşiţi de un celălalt sau o celalată, care atentează la fericirea lor pufoasă şi roz.

Şi mie (ca şi atâtor altor femei) mi-au fost bântuite nopţile de temeri purulente despre braţele altor femei care înconjoară gâtul, trupul şi inima celui pe care-l cususem (cu aţă albă şi ac ruginit se pare) de emoţiile şi sentimentele mele cele mai preţioase. M-am chircit de plâns imaginându-mi gesturile sau cuvintele pe care le-ar spune alteia, m-am tăvălit de amar interpretând nonprezenţa lui ca pe un răspuns la vreo greşeală de-a mea, m-am zdrobit sub povara propriilor pretenţii, încercând să fiu toate femeile de care el ar putea fi atras sau ar putea avea nevoie, încercând să ofer tot (şi mai mult decât atât) pentru a mă asigura că nu-i va lipsi nimic şi în felul acesta nu va mai căuta în alte chipuri străine.

M-am temut în egală măsură să recunosc (faţă de el, dar mai ales faţă de mine însămi) atunci când chiar eu am fost atrasă, dornică, pofticioasă sau poate doar curioasă în legătură cu alţi bărbaţi.

Am încercat să fiu amuzantă, ca să nu mai caute distracţia, am încercat să fiu inteligentă, ca să nu mai caute extazul intelectual, am încercat să fiu sexy, ca să nu mai caute femei-dorinţă, am încercat să fiu gospodină, ca să nu-mi reproşeze că nu ştiu să gătesc, am încercat să fiu mai mult decât sunt, diferită de ceea ce-mi place să fiu, având o singură pretenţie: să fie DOAR cu mine!

Evident, nu s-a întâmplat!

Dacă astăzi am ales să scriu despre asta, este că văd atâtea femei, făcând exact acelaşi lucru pe care şi eu l-am făcut de-alungul timpului. Acum am puterea să zâmbesc, pentru că cred că am înţeles.

A înşela nu are legătură cu mine…ci cu el!

Bărbaţii nu înşală nici din lipsă, nici din abundenţă, din nevoie, din ceva, nu caută prin alte părţi pentru că tu, femeie, eşti prea grasă sau prea slabă, prea blondă sau prea roşcată, prea manager general sau prea casnică. Bărbaţii înşală pur şi simplu! Şi de fapt, corect ar fi să spun: oamenii înşală pur şi simplu, din motive care le aparţin şi care n-au legătura cu tine!

Sigur că mă simt mai bine cu mine dacă voi spune : “l-am înşelat pentru că mă ignoră!” sau “am o amantă, pentru că nu vrea să facem sex atât de des pe cât vreau eu”! Da, ne simţim mai bine să dăm vina pe celălalt, dar adevărul este că a înşela este O ALEGERE! Eu ca femeie (sau eu ca bărbat) ALEG să înşel, fie că sunt mulţumit sau nu de relaţia actuală, fie că îl/o iubesc sau nu pe partenerul meu, căci nu trebuie confundat comportamentul cu sentimentul.

Am întâlnit situaţii (trebuie să recunosc, mai degrabă la bărbaţi, dar nu sunt excluse nici femeile) în care el spunea: “am o soţie minunată. O iubesc. Este femeia vieţii mele, mi-a oferit copilul pe care mi l-am dorit şi totuşi o înşel! Nu am ce să-i reproşez, nu vreau să o pierd, n-aş putea trăi fără ea! Dar am nevoie şi de altceva!”

Aşa cum mai degrabă femeile rămân în sacrifiu: “ne-am căsătorit foarte tineri, ştiam că bea, dar am crezut c-o să se lase atunci când vin copiii sau când mai îmbătrâneşte. Uneori mă loveşte, mai atunci când este beat! Nu l-am înşelat niciodată! Nu am simţit niciodată că vreau s-o fac!” Deci iată cum această femeie ALEGE să fie fidelă, nu lui, ci ei înşişi!

Dacă tu crezi că te-a înşela din vina ta, te-nşeli! Aproape că mi se pare egoist să spui asta, că-ţi hrăneşti propriu orgoliu, dar nu vreau să vă sperii, aşa că nu insist! Este ca şi cum îl deresponsabilizezi de gestul lui, ca şi cum el nu ştie ce face, dar o face pentru că tu ai provocat asta! Ei, nu este chiar aşa! Fiecare dintre noi avem dreptul de a alege, indiferent de ce face celălalt! Celălalt îmi dă o palmă, pot să aleg să-i dau şi eu una, pot să aleg să-i întorc obrazul, pot să aleg să părăsesc situaţia etc. Aşa şi în cuplu: el/ea face X lucru (sau nu face X lucru), dar eu ALEG ce fac cu asta!

Mai mult decât atât, când partenerul înşală gestul lui nu spune nimic despre partenerul celălalt, ci spune DOAR despre el! Pentru că bărbaţii înşală în egală măsură şi femeile frumoase, şi femeile urâte, şi femeile proaste, şi femeile deştepte, şi femeile educate, şi femeile needucate etc. Deşi, o să-mi sară lumea în cap, cred că totuşi ponderea este mai mare la bărbaţi, deşi tânăra generaţie de femei, vine serios din urmă. Femeile din generaţia anterioară erau mai în datorie, în sacrificiu, în principii religioase şi cu o educaţie mai rigidă, făcând ca gestul înşelării să fie asociat cu idei dintre cele mai negre. Tinerele fete de astăzi privesc mai cu lejeritate subiectul acesta.

Aşa că draga mea (şi dragul meu) nu ai greşit dacă celălalt a călcat strâmb! Chiar dacă sunt probleme în cuplu, felul în care fiecare dintre parteneri gestionează asta, nu este o dovadă a calităţilor sau noncalităţilor tale, ci exclusiv maniera lui/ei de a integra, rezolva, manageria această dificultate. A înşela spune ceva doar despre felul în care aleg să mă comport cu realitatea pe care o am, indiferent dacă este bună sau rea.

In concluzie, când cineva alege să înşele, nu pe TINE te înşeală, ci cel mult pe el! Aşa cum, atunci când cineva alege să fie fidel, nu celuilalt îi este fidel, ci propriilor credinţe, principii, emoţii, propriei persoane, aşa că nu are dreptul să reproşeze asta celuilalt.

Nu-ţi sunt ţie fidelă, ci mie însămi! Nu pe tine te-nşeli, ci pe mine însămi!

Cu ce-am greşit de m-a înşelat? Răspuns: cu nimic.

"Cartea Rosie"

2011-11-10T11:22:00.002+02:00

Intr-o splendidă zi de noiembrie, la Institutul Cultural Român, în compania unor nume care-ţi oblojesc propriu orgoliu de presupus intelectual, am făcut cunoştiinţă cu mult disputata “Carte Roşie” a lui Carl Gustav Jung.

Când am auzit iniţial cât costă (mai era puţin şi atingea jumătate din salariu meu de bugetar!) am zis ca oamenii ăştia de la editura Trei au uitat că trăim în România şi mai e şi criză. Un prieten de pe acolo (de pe la editură, adică) a încercat să-mi tempereze revolta, care se abătuse asupra lui mai ceva ca un tsunami, cu un singur argument: “Când ai s-o vezi, ai să înţelegi!” Siguranţa lui m-a enervat si mai tare şi îmi propusesem, undeva în tenebrele gândurilor mele, să cârcotesc, să fiu o dură, să nu răzbată niciun pic de clemenţă şi impresionabilitate atunci când o voi vedea!

Aşa că primesc invitaţia aceasta la Institutul Cultural Român, având şansa de a vedea cartea, de a o cumpăra la 30% reducere (ceea ce a contat teribil) şi de a-mi revedea profesorii dragi, alături de care am păşit timid pe drumul sinuos al psihanalizei, respectiv Mihaela Minulescu şi Vasile Dem Zamfirescu, în faţă cărora mă plec cu recunoştinţă. Inarmată cu toate argumentele contra, ce-mi justificau practic incapacitatea de a o cumpăra, mă prezint la întâlnire!

Gazdă ne-a fost Horia Roman Patapievici, pe care l-am demitizat acum din armura scorţoasă pe care i-o ataşasem deja ca urmare a altor întâlniri (târguri de carte, conferinţe etc) sau a prezenţelor lui televizate. De data aceasta, redescopăr un Patapievici blând, familiar, aproapre cald şi sociabil împârţind în dreapta şi-n stânga zâmbete şi amabilităţi cordiale. Maestru de ceremonii: Andrei Pleşu. Cred că prezenţa lui a fost extrem de bine venită, căci altfel exista riscul unei atmosfere grele, a unor discursuri migrenoase sau savantlâcuri hermeneutice greu digerabile, mai ales pentru cei mai puţini familiarizaţi cu domeniu. Andrei Pleşu a înviorat peisajul, cu stilul lejer, cu o frază bine plasată, dreasă cu umor, un pic de smerenie în faţa lui Jung, invidie şi chiar teamă. A fost o bucurie şi o încântare să-l reîntâlnesc, ca de fiecare dată!

In rest, discuţia mi-a redeschis apetitul pentru Jung, propunându-mi să-mi reiau lecturile care mi-au chinuit nopţile şi examenele studenţiei!

Dar nu despre personaje vroiam să povestesc, ci despre carte!

Păi, cum să-i zic…dragoste la prima vedere!? Cred că da, pentru că am decis pe loc să nu-mi plătesc întreţinerea şi să-mi cumpăr cartea! Precizez că nu este o carte de noptieră, nici la propriu, nici la figurat, pentru că dimensiunile sunt impresionante, cântărind mai bine de 4 kg şi editura nu asigură transportul!

Cartea este într-adevăr o apariţie, impune nu doar prin aspectul impecabil, prin calitatea grafică, dar şi prin conţinut şi proporţii, fiind un fel de Gulliver în ţara cărţilor.

Mărturisesc că nu am citit-o încă, doar am răsfoit-o, şi acolo unde mi-au picat ochii, mi-a fost greu să-i ridic. Are un fel de magie, de fascinaţie hipnotică, poate la fel de puternică precum fascinaţia lucrurilor interzise sau neînţelese. Nici nu mă grăbesc s-o citesc, pentru că simt nevoia mai întâi să convieţuim împreună, să ne acomodăm una cu celalaltă, să creăm relaţia dintre noi, având convingerea că este o carte solicitantă, care te faci la finalul ei să fii altul decât cel de la începutul ei, ca un Pluton care-ţi răvăşeşte astrograma.

Cartea este de fapt un jurnal, dar un jurnal de vise, de evoluţie, de creştere interioară, o punere pe masă a unui travaliu personal anevoios, lung, dar extrem de fertil. Este ca şi cum ai încerca să fotografiezi visele. Am constatat cu surprindere cât de frumos scria şi desena Jung, căci prima parte a cărţii este reprezentată de însumarea facsimilelor jurnalului original şi ele mi-au amintit de monumentalele cărţi medievale.

Găsim aici mitologie, imagini biblice, profetice, imagini de iniţiati, simboluri ancestrale, mandale, reflectarea celor mai terifiante temeri, momente cursive şi momente de adevărat delir.

Cartea cuprinde perioada cuprinsă între anii 1913 – 1930, după despărţirea lui de Freud, iar C. G. Jung încearcă s-o finalizeze în 1959, dar se termină brusc în mijlocul unei fraze.

Cartea rămâne ascunsă multă vreme, fiul lui Jung, Franz, refuzând să fie publicată, aşa că ajunge într-un seif dintr-o bancă elveţiană, între anii 1984 – 2007. Dacă astăzi ne putem bucura de ea, i-o datorăm lui Sonu Shamdasani, care a gândit forma editorială şi înţeleg că a întreprind toate demersurile formale şi informale pentru publicare.

Aş vrea să precizez totuşi că această carte este drumul parcurs de Jung, nu este un drum propus spre parcurgere, este calea lui de exorcizare, este maniera lui absolut unică, particulară, individuală de a se confrunta cu propriu inconştient. Nu este o carte de interpretare de vise, nu este un demers ştiinţific de reprodus. Este pur şi simplu descarcerarea unei lumi interioare complexe, radiografierea unui travaliu psihic, a unui destin interior.

Felicitări Editurii Trei care prin această apariţie plasează bagajul cultural românesc la nivel european, cartea neapărând încă în multe ţări din Europa.

Simona şi Alice în ţara minunilor, numite femei

2011-10-29T15:12:00.009+03:00

Seara galantã, înconjuratã de feţe familiare şi zâmbitoare, de femei frumoase şi deştepte, elegante şi amuzante, o blândã şi încântãtoare lume a femeilor...

Seara a debutat cu un cvartet ce ne-a valsat în armonii de viori şi violoncel, a continuat cu un vinişor vesel şi alb, ce mã ducea cu gândul la şampanie, pentru mine, dar cu multe alte variante bahice pentru invitaţi, cu minitarte şi miniprãjiturele, s-a încheiat rotund cu acelaşi cvartet şi va dãnui cald în amintirile noastre.

Tema centralã a fost Viena şi am ascultat şi împãrtãşit poveşti ce aşeazã acest oraş în cutiuţe de cadouri pentru suflet.

Peste tot si toate, amfitrioanele noastre fermecatoare, Alice Nastase Buciuta şi Simona Catrina cele douã femei care au avut curajul sã repopuleze crâmpeiul nostru de prezent cu propriul suflet, sã creeze o nouã ţarã a minunilor, numite femei.

MULTUMESC !

Revista Tango

Te-aş săruta…

2011-10-27T21:00:00.008+03:00

Te-ai temut că ştiu doar să primesc sărutări şi că poate, doar poate, nu ştiu să le şi ofer. Aşa că m-ai întrebat timid cum te-aş săruta…hmm…

Te-aş săruta mai întâi pe toate îndoielile maladive pentru a-ţi nărui şovăiala, pe cuta dintre sprâncene, pe care o închizi între gânduri înnegurite, şi pe toate temerile, ce lenevesc veninos în întrebări pustiu.

Te-aş săruta pe mărul lui Adam, înfruptându-mă cu rodul lui vremelnic, cu toate cuvintele nespuse şi depuse acolo spre înmugurire, cu toate lacrimile necurgânde, pe care bărbatul din tine le-a ucis, crezându-se astfel mai puternic…

Te-aş săruta apoi pe plaja caldă a umărului tău, pe care ador să-mi aşez neodihna, nopţile prea lungi sau prea goale, de pe care să-mi lansez pescăruşii albi ai pleoapelor mele, proiectând imaginii rotunde cu familia perfectă. Doar aici simt soarele din tine la amurg şi la răsărit…

Ţi-aş scrie din sărutări poeme albastre pe piept şi te-aş invita să-mi guşti vocalele care sparg rima împerechiată între noi…

Te-aş săruta pe braţe ca să văd dacă au miros de tătic şi aş zămisli în tine dorul de copii cu ochi întrebători…te-aş înfăşa în sărutări ca să poţi şi tu să vezi maternitatea din mine…

Te-aş săruta pe locul de unde lipseşte coasta din care m-ai creat la început de lume, unind într-un sărut androginic, nu două jumătăţi, ci o femeie întreagă şi un bărbat întreg! Două sfere perfecte, care nu fac un big bang, ci un destin relaţional…

Te-aş săruta seismic, zgâlţâind în tine curcubeele de după ploile confruntărilor noastre, dezmorţind din tine fericirea aşteptândă, desferecând lumina tăcută din privirile tale şi descătuşind bărbatul care ştiu că poţi să devi…

Te-aş săruta purificator pe urma iubirilor rănite, pe părerile de rău veştejite, pe umbra femeilor care te-au locuit înaintea mea, şi cărora le mulţumesc pentru că au contribuit la ceea ce eşti tu astăzi, şi pe dorinţa ascunsă de a fi locuit şi de alte femei…pentru a o stinge, deşi ştiu că mă iluzionez…

Te-aş săruta iar şi iar frenetic, acolo unde celelalte femei s-au temut să te sărute, până când te vei fi simţit zeificat, ca într-un Olimp dezgolit de rivalităţi sau gelozii inutile. Te-aş săruta în fiecare dimineţă şi în fiecare seară, la fiecare plecare, dar mai ales la fiecare venire, la fiecare zâmbet şi la fiecare mâhnire, la fiecare întrebare şi la fiecare răspuns…sau nonrăspuns…

Te-aş săruta căprui, dulce-amărui, pe toate culorile trupul şi sufletului tău, îmbătată de explozii sensitive, ameţită de toate licorile şi aromele trupului tău, în fum de nargilea sau de vin fiert…

Te-aş săruta atentă la fiecare zvâcnire a corpului tău, la orice tresărire organică…pentru a prelungi defătarea sau a alunga stânjeneala, atunci când trupul tău o spune prin necuvinte…

Te-aş săruta sărat pe toate mările tale, zăpadă pe toate crestele munţilor tăi, toamnă pe toate cărările spre înalt sau spre prăpastie, febril pe toate dunele de neatingeri…

Te-aş săruta cu buzele rătăcind pe trupul tău, sudând locurile abis cu valuri de tandreţe şi picături de speranţă, te-aş săruta alunecând peste tine transparent, ca o adiere de aer proaspăt într-un oraş infernal, aruncând ici-colo mângâieri încăpătoare, în care mă cuibăresc fetal. Uneori te sărut îndrăzneţ cu privirea şi tu roşeşti atunci, pentru că simţi vâlvătaia sărutărilor mele, pentru că adulmeci buzele dogoritoare care se întâlnesc eteric…

Te-aş săruta descântec, te-aş săruta nepământesc şi te-aş săruta maci…te-aş săruta cu sânii, cu braţele, cu coapsele am să te sărut, cu toate darurile şi dorurile mele, cu tot ce am şi sunt…peste tot ce ai şi eşti.

Te-aş săruta fără astâmpăr şi-apoi mi-aş lăsa buzele să trândăvească acolo unde obosesc, doar pentru a porni din nou mai intens…

Te-aş săruta oferindu-ţi total libertatea de a spune “opreşte-te” sau “mai vreau”, “pleacă” sau mai dragul “mai rămâi”, jinduind, în adâncurile mele cele mai tainice, să faci alegerile în spre mine…

Te-aş săruta în faţa mamei tale, ca să-şi poată vedea fiul bărbat…

Te-aş săruta demnă de tine…

Dar hai să nu ne mai ascundem în cuvinte…sărută-mă…sărută-mă fierbinte…

Sãrutã-mã…

2011-10-24T10:51:00.003+03:00

Sãrutã-mã de fiecare datã ca şi când ar fi prima oarã…

Sãrutã-mã când nu aştept sã faci asta, ca sã dai un alt gust clipei şi sãrutã-mã când tânjesc dupã buzele tale, ca sã nu mã ofilesc în aşteptãri deşarte…

Sãrutã-mã în somn, ca sã mã trezesc în miros de tine, şi pune-mi la micul dejun un sãrut dulce lângã cafeaua amarã…sau atunci când adorm, ca sã pot sã visez liniştitã vieţile în care ne-am mai întâlnit…

Sãrutã-mã acolo unde niciun bãrbat nu s-a gândit vreodatã sã mã sãrute…sunt încã atâtea zone virgine pe trupul meu arzând…sunt atâtea celule care nu te cunosc decât din povestirile mele şi nu ştiu întotdeauna ce cuvânt te-ar putea cuprinde…

Sãrutã-mã acolo unde-mi încep lacrimile şi mi se terminã pomeţii, acolo unde se strâng zâmbetele mele şi se aşeazã privirile tale, pe primul rid care mã sperie şi acolo unde rãsare primul fir alb.

Sãrutã-mã unde începe îndoiala şi se terminã liniştea…sãrutã-mã pe tâmplele pline de amintiri şi pe lobul occipital, ca sã vezi cum te vãd. Sãrutã-mã pe pavilionul urechii ca sã auzi ceea ce nu îndrãznesc sã-ţi spun.

Sãrutã-mã acolo unde mi se pune un nod în gât când simt cã nu mã înţelegi sau cred cã nu mã asculţi.

Sãrutã-mã sub sân, acolo unde nu pãtrunde lumina soarelui sau privirile bãrbaţilor strãini de mine…ştiai cã acolo pielea mea e mai albã şi miroase a copil? Sãrutã-mã între omoplaţi ca sã-mi alungi poverile strânse de-alungul vieţii şi pe cea mai sinuoasã linie a umãrului meu dezgolit de inhibiţii…sãrutã-mã pe urma lãsatã de sutien şi mângâie-mi vertebrele cu buza superioarã…opreşte-te o clipã cât sã am rãgazul sã inspir aerul care ne desparte…

Sãrutã-mã pe aluniţa lombarã care vegheazã profilul rotund al feselor pline şi pe toate aluneţele pe care nu le vãd în oglindã, chiar dacã mã rãsucesc de-a dreapta sau de-a stânga stângãciilor tale.

Sãrutã-mã pe steaua din palma mea stângã şi pe linia vieţii din palma mea dreaptã, în punctul în care vom alege sã trãim un viitor comun … Sãrutã-mã pe îngheietura mâinii şi pe buricul degetelor şi voi ştii cã-ţi aminteşti mângãierile mele chiar şi atunci când nu sunt cu tine…pune-mi un sãrut pe inelar şi-l voi purta ca inel de logodnã…

Sãrutã-mã pe toate cicatricile mele şi voi şti astfel cã mi-ai ascultat toate poveştile cu miros de anestezic şi suferinţã carnalã, cã-mi accepţi trupul trunchiat într-un sãrut atotcuprinzător, reîntregindu-mã…

Sãrutã-mã pe chackra inimii şi coboarã în jos spre stern, pânã acolo unde mã voi pierde în delirul plãcerii. Sãrutã-mã în jurul buricului şi voi şti cã ţi-ai fãcut din el cupã de şampanie, din care ai sã mã sorbi însetat…

Sãrutã-mã pe cel mai rotund colţ al coapsei mele şi pe cel mai echilateral triunghi pudic…sãrutã-mã în sensul acelor de ceasornic, în ritmul bãtãilor inimii, în dans de şoapte, în vibraţia muzicii tale interioare…

Sãrutã-mã pe genunchi şi-mi voi aminti cã iubirea cere smerenie şi oferã libertatea de a-ţi alege propriul drum…

Sãrutã-mã pe cãlcâi şi da, am sã şchipãtez puţin dupã aceea, de teamã sã nu-ţi strivesc sãrutul*…

Sãrutã-mã încet şi apãsat, lent şi candid, duios şi înflãcãrat, cu foame şi cu îndestul, muşcat şi abia atins, uşor şi restaurator…sãrutã-mã gheaţã în locurile ferbinţi şi vãratic în anotimpurile reci, sãrutã-mã cu buzele, cu ochii, cu mâinile, cu inima, cu tot ce ai peste tot ce am.

Sãrutã-mã în toate momentele nepotrivite şi eu am sã rãd pentru cã nu cred cã existã momente nepotrivite pentru un sãrut. Sãrutã-mã în toate locurile nepotrivite şi am sã râd din nou, pentru cã nu cred cã existã nici acestea…sãrutã-mã ploaie…sãrutã-mã vânt…sãrutã-mã gând…

Înveleşte-mã în fiecare searã cu cearceafuri înroşite de sãrutãri şi nu te teme…când vom sfârşi toate astea, putem reîncepe oricând cu altã culoare, în fiecare altã dimineaţã…

*Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi 
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Nichita Stanescu, „O viziune a sentimentelor”, 1964

Dar tu a(l) cui eşti?

2011-10-18T18:39:00.006+03:00

Acum câteva zile, discutind pe mess cu un cineva pe care nu-l cunosc decât virtual, mă pomenesc la final, după o discuţie destul de anostă care nu prevedea nimic tsunamic, că-mi spune: “pe curând, Daniela mea”

Hait! Am zis, de unde până unde şi de când până când sunt a lui????? Adică cum îşi permite să mă aibă, fără să mă întrebe? Mă răţoiesc toată la bietul om care nu prea înţelege ce l-a lovit şi dau să mă smulg din posesia lui, de parcă m-ar fi închis în cine-ştie ce boxă întunecoasă! El dă să zică ceva, pe post de apărare, eu nimic, continui! Şi dacă nu sunt a lui, a cui sunt? Şi dacă sunt totuşi a cuiva, de când sunt? Şi de ce trebuie să fiu a cuiva? Unde scrie asta? Şi uite aşa mă pomenesc deodată asaltată de o mulţime de întrebări, aşa că decid că e timpul de cafea şi cugetare. Cu nasul în proaspăta mea cafea aburindă, le iau uşor şi le derulez: “A cui sunt eu astăzi?” pulsa destul de clar în mintea mea. “Ai cui suntem noi oamenii, în general, şi cine sunt cei care ne aparţin?”

Gândul îmi zboară mai întâi la copilărie. La început cred că suntem ai părinţilor. “A cui eşti tu puişor?” sunt întrebaţi adesea copiii, care răspund printr-o privire mare, printr-o uimire uimită, hotarand stingheri că sunt totuşi ai cuiva. “A lu´ mama” afirmă ce-i mai mulţi, iar fericita posesoare consideră absolut normală apartenenţa, se simte mândră şi îndreptăţită să-şi ridice uşor bărbia.

Nu pot decât să-mi amintesc cuvintele lui Kahlil Gibran:

“Copiii vostri nu sunt ai vostri.
Sunt fii si fiice ale Vietii care tanjeste chiar dupa ea insasi.
Ei vin prin voi, dar nu din voi, si chiar de sunt cu voi, ei nu va apartin.
Le puteti darui dragostea voastra, dar nu si gandul vostru.
Caci ei au propriul lor gand.
Le puteti gazdui trupurile, dar nu si sufletele,
Caci sufletele lor sunt gazduite in casa zilei care va sa vie, pe care voi nici chiar in vis nu o puteti cunoaste.
Va puteti stradui sa fiti ca ei, dar sa nu cautati a-i face pe ei asemeni voua.
Caci viata nu merge inapoi si nici nu se impotmoleste in ziua ce a trecut .
Voi sunteti arcuri, iar ei sagetile insufletite pe care le trimiteti inainte. Arcasul ocheste tinta in nemarginire si va inconvoaie cu puterea sa pentru ca ale Lui sageti sa zboare cu iuteala in departari.
Cu bucurie lasati mana Arcasului sa va-nconvoaie,
Caci asa cum El iubeste sageata zburatoare, la fel iubeste arcul care il asculta”

Mai târziu, ne îndrăgostim şi suntem ai iubitului: “Sunt iubita lui” sau “este prietenul meu”. Suntem mândri că iată ce victorie glorioasă! Am pus în sfârşit mâna pe el/ea, cel mai mişto tip de la XI B, cel mai încruntat de la biroul de strategii, cel mai cu muşchi de la Ducati-ul ăla galben sau cea mai cu sutientul pe-afară din liceu, cea mai cu doctorat în neurobiologie din firmă, cea mai cu părul lung şi fusta scurtă din departamentul de resurse umane! Şi dacă mai e şi şef/ă ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, deşi corect cred că e pe cap!

Apoi, poate ne căsătorim (deşi nu mai cred în basmul ăsta) şi ne trezim aparţinând soţului sau ai soţiei. “Este soţul meu/soţia mea” Sună bine mai ales în primul an de căsătorie, apoi însă îşi mai pierde din strălucire, devine plictisitor şi poate chiar jenant, mai ales dacă începi să nu-l mai vezi pe celălalt atât de minunat! “Cum să fiu soţia boului ăstuia care a uitat că ieri a fost ziua mea!” sau “Cum să fiu soţul nesimţitei ăsteia care nu vrea să facă acum copii că cică vrea carieră!”

Apoi suntem noi ai copiilor: “Sunt mama lui …” răspund adesea femeile care au avut binecuvântarea de a da naştere unui copil. Dacă încă mai credeţi asta, recitiţi Kahlil Gibran. Femeile uită că maternitatea este un rol. Rol matern sau patern, după caz, nu o trăsătură de caracter, un element bazal al constructului numit personalitate.

Sigur că mă gândesc la piramida lui Maslow unde nevoia de aparteneţă e bine poziţionată. Deşi sunt multe controverse legate de celebra piramidă, totuşi nu putem nega valoarea psihologică a înţelegii acestor nevoi. Avem nevoie să aparţinem cuiva, ca să nu ne rătăcim, ca să nu zburăm ca frunza în vânt? Oare?

Şi mă întreb acum, după tot travaliul ăsta intelectual: “Bine, bine, dar a cui eşti tu astăzi, Daniela?” Primul răspuns care îmi vine în minte este Dumnezeu. Da, sunt a Lui. Sunt ceea ce EL şi-a imaginat că sunt, ceea ce El a crezut că am nevoie pentru a fi maximul din mine. Şi când spun asta, mă liniştesc, în sfârşit.

Şi apoi?

Şi apoi sunt A MEA. Imi aparţin total şi de netăgăduit şi sper să-mi rămân, indiferent de statutul meu marital, indiferent de prezenţa sau absenţa copiilor în viaţa mea.

În egală măsură nu-mi aparţine nimeni şi sper să-mi amintesc mereu asta!

Am terminat cafeaua şi mă gândesc: păi şi zaţul ăsta al cui e, ca să ştiu cine spală vasele? :D

Dialog de toamnă

2011-10-09T22:08:00.010+03:00

- Şi dacă mi-ai desena o frunză pe corp, ai alege o curbură sau o adâncitură?

- O intersecţie…

- Şi dacă ar fi să alegi o culoare, ar fi verde-gol sau galben-fierbinte?

- Roşu-cearceaf...

Cosaşii de astăzi

2011-10-06T13:58:00.003+03:00

Se spune că Dumnezeu îţi ceea ce ai nevoie, chiar dacă nu vezi din prima şi chiar dacă ceea ce ţi s-a întâmplat pare o mare nenorocire, un ghinion teribil, o durere insuportabilă sau o nedreptate nemeritată.

Aşa că mă trezesc cu un genunchi bulit şi deşi m-am necăjit tare la început, căci am ratat “Duelul viorilor” de la Sala Radio, acum nu pot decât să-I fiu recunoscătoare pentru zilele astea tihnite, în care am avut TIMP (aproape că nu-mi vine să cred că scriu că am timp!) să-mi încarc sufletul cu micile delicii ale vieţii mele!

Cred că aveam nevoie de o vacanţă, pe care însă nu mi-am acordat-o de vreo 2 ani, pentru că tot ce a însemnat zile libere le-am consumat pe formări, cursuri, supervizări etc., investind în faţeta mea profesională. Totuşi, aveam zile sfârşite când nu mai vroiam nimic altceva decât să-mi fixez ochii în tavan şi să-I las acolo până când vor ei! Prin urmare forţată de imobilizarea impusă de ortoped, am parte de o vacanţă şi mă răsfăţ cu această toamnă splendidă!

Mi-am dorit să citesc ceva lent, clasic, cu un ritm molcom, dar încântător! O carte care să nu mă grăbească, care să nu-mi spună tot imediat, o carte care are nevoie de timpul de care eu dispun acum. Aşa că ce puteam alege mai bine decât un clasic rus: Tolstoi şi cum vroiam şi ceva romantic, am ales din el, Anna Karenina. Cele o mie de pagini se scurg agale una câte una în mâinile mele. Ador descrierea pe trei pagini a unei priviri sau înşiruirea pe cinci paragrafe a unei clipe de îndoială, a unui moment de mistuire de dor sau de sfârşită şovăire între principiile moralizatoare. Iubesc clasicii ruşi, deşi mi-ar fi fost imposibil să citeasc o astfel de carte în ritmul meu zilnic, îi iubesc probabil şi pentru că-mi aduc aminte de adolescenţă, căci atunci citeam Dostoievski, dimineaţă, la prânz şi seara, mai ceva ca rigoarea unui tratament medical!

Mă afund delicios în atmosfera jumătăţii de secol XIX, delectându-mă în compania unor conţi şi prinţi mai mult sau mai puţin faliţi, dar distinşi ca manieră şi discurs, particip la baluri fastuoase în rochii somptuoase făcute la Paris, oferindu-mi mazurka sau cadrilul cavalerilor prezenţi, după lungi şi disperate rugăminţi. Mă plimb în cupeul cochet prin peisaje mirifice sau iau ceaiul de după-amiază în grădina unui conac primitor, admirând samovarul de argint sau dantelăria veselei. Savurez flămândă rafinamentul lor comportamental şi discursul lor elegant, chiar şi atunci când are loc o dispută, lucruri care-mi lipsesc atât de mult astăzi. Unde au dispărut oamenii de atunci? Unde sunt respectul şi cuvintele frumoase? Nu mă gândesc prea mult, ca să nu mă întristez, aşa că citesc mai departe.

In dimineaţa aceasta, am parte de un capitol câmpenesc, care se asezonează tare bine cu sorele acestei zile care mă duce mai degrabă cu gândul la august, decât la octombrie. Ah, cât îmi place! Mă scufund în lectură cu aceeaşi alunecare cu care mă afund în pernele-mi pufoase! Şi citesc:

“era toiul verii, tocmai vremea când se vede bine ce recoltă va fi şi încep grijile însămânţărilor de toamnă. Se apropia cositul. Secara dăduse toată în spic şi, verde-cenuşie, cu spicul încă uşor, le legăna în vânt. Ovăzul verde, cu tufe de iarbă galbenă presărate prin el, răsărise neregulat pe ogoarele târzii...cosaşii înaintau încet pe partea joasă şi cu hârtoape a fâneţii, unde înainte fusese o iezătură…asudaţi şi veseli cosaşii care-şi isprăveau brazdele ieşeau unii după alţii la drum..aşa dovediră brazda întâi. Brazda aceasta lungă îi păru foarte grea. Cu toate acestea, când isprăvi, aruncându-şi coasa pe umăr, porni cu paşi rari pe urmele cizmelor sale pe locul cosit…deşi sudoarea îi curgea pe faţă şi-I picura de pen as, iar spatele îi era leoarcă, Konstantin se simţea foarte bine. Il bucura mai cu seamă un gând: acum ştia că va dovedi…”*

Şi cum eram eu toată pe câmpii, simţind soarele cald pe piele, toropită toată în mijlocul baloţilor proaspeţi, aud deodată un bârâit îngrozitor, care mă smulge definitiv din moleşeala blajină care tocmai se instalase în toate-mi simţurile. Mă ridic în capul oaselor, cu sprâncene încruntate, trăgând de toate vertebrele, sperând astfel să-mi lungesc gâtul suficient cât să văd ce se întâmplă! Zgomotul devine din ce în ce mai puternic şi deranjant! Deodată văd 3-4 bărbaţi solizi, înhămuiţi în jurul taliei şi umerilor, care mânuiau plini de mândrie o … maşină de tuns iarba! Mirosul ierbii proaspăt tăiate a început să pătrundă şi în cameră şi atunci am zâmbit, spunându-mi: “iată cosaşii de astăzi!”

M-a amuzat coincidenţa şi m-am gândit o clipă, pentru că oricum nu puteam citi în vacarmul ăla, la trecerea timpului. Ce-am mai rămas astăzi din ceea ce am fost odată? Cosaşii mei erau legaţi de pământ, iubeau brazda şi mulţumeau pământului pentru rod. Acum, oamenii aceştia, cosaşii de astăzi, tăiau iarba cu gândul în altă parte, întreaga operţiune desfăşurându-se atât de rece, rapid, dar eficient! Noroc că au terminat repede (deh, avantajele tehnologiei!), aproape mai repede decât mi-a trebuit mie să citesc despre! Sigur că există şi o diferenţă de suprafeţe.

Mi-am continuat lectura în miros de iarbă proaspăt tăiată şi am fost recunoscătoare pentru experienţa mea senzorială completă.

Arunc un ochi pe geam, ca pentru a mă asigura că totul s-a sfârşit cu bine şi văd un future alb, dansând în jurul mesteacănului din faţa geamului, care-mi aduce astfel pierduta linişte. Mă lungesc din nou, îmi iau în braţe cartea şi înainte să mă las din nou furată din prezent, îmi vin în minte amuzată versurile lui Topârceanu: “Peste toată hărmălaia, trece-n zbor un future…”

*Lev Tolstoi, “Anna Karenina”, Biblioteca Adevărul

Tâmpizarea prin reclame

2011-09-27T11:23:00.004+03:00

In urmã cu vreo 6 ani, mutându-mã de la pãrinţii mei şi luându-mi viaţa în propriile mâini (oare?), am vrut sã vãd dacã supravieţuiesc fãrã televizor, mai întâi experimental, pentru cã nici înainte nu mã tenta foarte tare, şi mai apoi definitiv, ca o confirmare a intuiţiilor mele iniţiale.

Acum însã, petrecând câteva zile curative la ai mei, ca o oazã de rãsfãţ şi refacere, am redescoperit această minune a tehnologiei civilizaţiei: televizorul. Mi-am dat seama cã nu mai pot sta efectiv la televizor, cã trebuia sã fac ceva pe lângã, cã de fapt funcţionează mai mult pe post de radio şi mi s-a părut cam idioată ideea de a STA, a zăcea efectiv în faţa lui.

Insã surpriza şi mai neplãcutã a fost sã constat cã nivelul programelor este cu mult sub ceea ce eu mai ştiam cã înseamnã televizorul. Am rãmas perplexã remarcând patologiile care se deruleazã şi se promoveazã cu o lejeritate ce frizează nesimţirea, comportamente patogene care sunt prezentate ca normalitate, m-am simţit jignitã de recomandãrile care mi se prezentau, de maniera stupidă prin care mi se explică evidenţe, ca şi cum suntem cu toţii nişte retardaţi, de dialogurile fără substanţă şi incisivitatea cu care ne asmuţim asupra celuilalt pe post de comunicare.

Sã mã explic. Mai întâi persoanele cu tulburãri (n-am sã dau numele reclamelor ca sã nu le fac un favor, dar la cât de des şi de mult ruleazã sunt sigurã cã le veţi recunoaşte).

E unul care se-ntoarce de 3 ori sã-i mulţumeascã celui care l-a convins sã-şi cumpere o maşinã pe care o va plãti 5, poate 10 ani, printr-un credit “foarte avantajos” - ãsta e tipul instabil emoţional, incapabil să ia decizii şi atât de naiv încât crede cã ăla de la vânzãri chiar îi vrea binele – ei bine nu, ãla vrea doar bonusul din vânzare şi puţin îi pasã dacã tu mai poţi sau nu sã-ţi plãteşti ratele peste 6 luni.

Altul se-nvârte în jurul unei maşini de care nu are nevoie, nu are familie numeroasã şi dupã cum e îmbrãcat nici nu prea şi-o permite, dar o vrea! Asta este singurul lui argument! Freud ar avea şi aici ceva de spus! Deci nu ia decizii decât la nivel hedonist, pentru aşa vrea muşchiul lui! Eu înţeleg că uneori creierul se compară cu muşchiul, în sensul că dacă un e folosit se atrofiază, dar nu mai înţeleg de când am inceput sa luăm decizii doar pe bază de triceps!

Mai avem un piculeţ de Alzheimer, cu bãtrânul care nu mai ştie ce e fluturele, dar ştie clar ce a scris în jurnal când era fie-su mic şi-l pune sã citeascã şi cu voce tare, doar asa ca să-i creeze puternice sentimente de culpabilizare! Mă intreb ce se întâmplă totuşi şi a doua, a treia zi când se reia povestea şi te obişuieşti şi cu vinovăţia! Iar dacă ai cu adevărat gradul acela de deteriorare, în care nu mai recunoşti fluturele, credeti-ma ca nu mai recunoşti nici fiul!

Avem destul de mulţi schizofreni, cu halucinaţii olfactive şi ceva idei de tip paranoid, pentru cã-i urmãreşte peste tot parfumul detergentului, dar ei sunt fericiţi cã se-ntâmplã asta. In delirul lor, se plimbã pe strãzile Parisului, deşi sunt în mijlocul Bucureştiului. Un altul îl poartã pe şeful lui în spate şi singurul remediu este alcoolul. Nu poate scãpa de aceastã senzaţie decât dacã bea! Iatã promovarea unui comportament sãnãtos! Ai o problemă, dă-i cu berica! Mai sunt unii care văd deasupra capetelor norişori roz din care pică bani. Acolo este deja psihoză în masă, pentru sunt alţii care vor să se înghesuie sub norişorul omului. Domn`le nu mai ai pic de intimitate nici în halucinaţia ta!

Mai aflu cu surprindere cã fauna planetei s-a diversificat cu vãcuţe mov care sunt dezamãgitoare totuşi pentru cã nu câştigã concursuri de matematicã şi nu joacã şah, ca şi cum nu mai este suficient ca vaca sã dea lapte, cã doar nu pentru atâta lucru ne-am chinuit noi s-o domesticim acum mai bine de 2000 de ani! Acum eu nu înţeleg de ce avem pretenţii de la o văcuţă, când s-a picat în masă la matematică la BAC! Şi mai aflu apoi că oamenii nu mai ştiu sã se apropie unii de alţii, decât dacã-i împinge vaca mov! Eu sunt deja disperatã, cum sã mã mai apropii de oameni pentru cã nu am în bãtãturã nicio vacã mov! Bine, n-am nici bãtãturã, dar am ceva curte în faţa blocului, se pune?

Probabil că şi specia asta nouă face parte dintr-un lanţ evolutiv, care, din păcate sau din fericire, nu reuşeşte să supravieţuiască mai mult de un sezon – două, pentru că îmi mai amintesc că au mai existat şi porcuşori albaştri, castori care se spălau pe dinţi sau marmote care înveleau ciocolata!

Incet-încet privind reclamele începe sã se contureze profilul omului modern:

- este plin de dureri (cãci avem vreo 4-5 reclame pentru analgezice care toate conţin cea mai mare cantitate permisã de substanţã activã)

- este cam anchilozat (avem unguente miracol care dezînroşesc cercurile roşii din jurul genunchiului, cefei sau zonei lombare, iar dacã nu merge cu unguente avem şi nişte pastiluţe care refac genunchiul mai ceva ca atunci când erai tânãr şi dansai step)

- este cam fãrã dinţi, pentru cã fie şi-i scuipã prin chiuvetã sau îi rãmân în mãr, fie, dacã nu mai are deloc şi şi-ai pus protezã, tot fãrã dinţi este, dacã nu-i lipeşte cu nişte maglavaisuri ;

- apoi aflu cã este cam alergic, cã doar 1 din 4 europeni este, aşa cã te-ai întrebat vreodatã de ce nu eşti chiar tu? Si dacã nu te-ai întrebat, nu conteazã, cumpãrã medicamentul şi vedem noi dupã ;

- stãm prost şi cu infecţiile urinare : 50% avem infecţii urinare. Dacã nu te-ai întrebat nici despre asta, nu-i nimic, se aplicã regula de mai sus!

- restul sunt fie balonaţi, fie costipaţi, fie diareici, dar nicio grijã avem soluţii şi chiar pachete promoţionale, cã cine ştie poate dai dintr-una în alta!

- femeile la menstruatie, Doamne în ce fericire sunt, zău că-mi pare rău că nu mă simt aşa cel puţin de 3 ori pe lună! Cum mai zburda ele de colo-colo în pantalonaşi perfect albi şi toate de la tamponelul cu mirosel de floricel!

- stãm bine în schimb la capitolul pãr : slavã cerului am câştigat în sfârşit lupta cu mãtreaţa ! Acest duşman nemernic care a nenorocit atâtea vieţi şi a distrus atâtea întâlniri magice ! Acum nu ştim exact cine l-a învins pentru cã toate şampoanele îşi revendică victoria, dar nu-i nimic, aruncatul părului pe spate va face oricum ravagii pe stradă!

- stãm bine şi la capitolul detergenţi care întotdeauna sunt mai buni decât ceilalti, care nu ştiu de ce sunt întotdeauna mai ieftini, deci, prin analogie, ãsta din reclamã e mai scump ! Suntem foarte curaţi ! Atât de curaţi încât nici nu mai atingem capacul săpunului lichid (apropos asta se califică şi ipohondrie sau la mysofobie – adică fobia de microbi ). Să fi uitat oamenii că fără bacterii viaţa n-ar fi apărut pe pământ ? Aaa, şi n-am înţeles de ce trebuie să-mi iau un odorizant ca să miroasă curat în casă, dacă este curat în casă ! Dacă casa e curată, miroase a curat …sau e ceva ce-mi scapă şi aici ?

- şi Doamne-fereşte, era să uit, să nu cumva sã luaţi vreo gumã de mestecat pentru cã se pot întâmpla nişte chestii catastrofale : fie te aruncã unul pe geam din avion, fie îţi îngheaţã toate cele, plus ăia din metroul în care eşti, fie se sparg nişte ţevi, dintr-un subsol, pline cu suc de pepene rosu şi nu se ştie pe cine inunzi !

- în rest, sã curgã vinul, berea, sucurile carbo sau necarbogazoase, ceaiul şi banii lor !

Si acum capitolul la care mã simt tratatã ca un tãmpiţel : mi se spune câtã apã sã beau, câtã sare sã nu mãnânc, câte minute de mişcare sã fac şi mi se dau mai nou instruncţiuni şi despre cum se mãnâncã un biscuit! WHAT? Aştept cu nerãbdare sã mi se explice ce înseamnă să mestec, ridicându-mi maxilarul inferior şi apoi coborându-l încet, sã alternez picioarele atunci când merg (cã s-ar putea sã fie complicat sã spui drept-stâng şi să nu ştim care e unul şi care e celãlalt) şi cã este bine sã respir sau sã clipesc din când în când!

Mã mai întreb şi ce-o fi în mintea copiilor, care au iaurtul cu fructe, detergentul de vase cu miros de fructe, sucul de fructe, siropul de tuse cu fructe, şamponul cu miros de fructe, totul este cu sau de fructe, dar ce să vezi! Mai puţin fructele au miros şi gust de fructe.

Nu-i nimic! Ne spãlãm bine pe mâini, dăm părul peste cap, luăm un analgezic preventiv şi aşteptãm vãcuţa mov cã sã ne putem îmbrãţişa !

Tomescu, Stradivarius şi Paganini...sau dacă vreodată copacii au vise…

2011-09-14T09:56:00.007+03:00

Să scriu despre Tomescu, Stradivarius şi Paganini fără să pic în clişee clasice, precum “maestru desăvârşit”, “vituozitate dusă la perfecţiune”, “tehnică impecabilă”, “sunet unic”, este o sarcină destul de dificilă.

Nu sunt critic muzical, nu sunt un specialist al viorii şi nici măcar un tehnocrat al istoriei muzicii, ci un om care are bucuria muzicii, a frumosului în genere, care vibrează rărunchic ori de câte ori este atins delicat de diverse forme de manifestare ale acestuia. Din păcate, nu mi se întâmplă des să am parte de momente de graţie şi tocmai de aceea, când mi se-ntâmplă, mă bucur să împărtăşesc această imensă bucurie cu cei care sunt dispuşi să (mă) primească.

Luni a fost un astfel de moment, la concertul lui Alexandru Tomescu, din piaţa festivalului Enescu (iubesc această manifestare a Bucureştiului şi-mi iubesc oraşul ca parte a rădăcinilor mele), şi, deşi am avut emoţii legate de calitatea sunetului într-un spaţiu atât deschis şi aflat în proximitatea străzii, totuşi a fost chiar bine, cu excepţia bisului de la final, când am avut parte de mondernitatea sirenei unei salvări, care a spart cumva bula de magie creată, aducându-ne brutal în prezent. Dar a fost prea frumos, prea frumos ca să mă împiedic de asta!

Seară caldă de septembrie blând, multă lume, lună rotundă şi plină deasupra noastră, arucând asupra momentului o lumină caşmir, iar pe şcenă doar omul şi vioara. Şi deodată îmi sunt trezite şi alintate toate capriciile printr-o adiere catifea, printr-o boare caldă de sunete, prin cascade de armonii subtile care au puterea de a te echilibra şi pe dinăntru. Pentru că pe şcenă era o trinitate heruvimică: Paganini, Stradivarius şi Tomescu.

Alexandru Tomescu este corp comun cu vioara, căci altfel vioara nu ar răspunde ciupiturilor, întinderilor, alternanţei ameţitoare a notelor sau a zbenguielilor arcuşului. Corzile se vor supăra că le sari în timpul acţiuni sau dacă le apeşi prea cu forţă, gata să le sfărâmi. Dacă nu ştii cum s-o faci, există riscul de a răni vioara şi de a rata o întâlnire galantă. Atingerea are fermitate, dar şi duioşie, neobrăzare, dar şi iubire, fermitate, dar şi fragilitate, autoritate, dar şi recunoştinţă. Şi-atunci nu mai este vorba despre tehnică interpretativă, despre studiu asiduu şi îndelungat, pentru că, până la urmă, multă muncă poate să desăvârşească mânuirea arcuşului. O astfel de atingere are nevoie de aripă de înger, de şoaptă divină, de misterul talentului, de renunţare a egoului de artist, de contopire cu instrumentul şi pătrundere a partiturii, pentru a găsi exact doza perfectă a tuşeului.

Cred că ieri, sub un clar de lună chopinian, am avut o mică revelaţie: am înţeles şi am simţit, sensul creaţiei umane: Dumnezeu ne-a dat copacii, iar noi, oamenii, am creat muzică şi am construit viori! Dacă vreodată copacii au vise, atunci ei visează să devină viori! Dacă vreodată copacii au speranţe, atunci ei speră să spună, prin muzică, ceea ce ei nu pot să povestească! Dacă vreodată copacii cântă, atunci cântă şi Paganini! Octavian Paler spunea că ai nevoie de vocaţie ca să fii copac! Ca să-ţi înalţi în fiecare zi ramurile spre albastru. Acum înţeleg că ai nevoie de vocaţie şi ca să asculţi muzica ce freamăntă în copacii neştiuţi!

Cum să nu zâmbească Dumnezeu când redăruim lemnului universalitatea?

Aşa că am înţeles înfiorată, cumva şi pe dinăuntru, că ni s-a dat atât de mult, pentru a face mai mult, în micul cerc al existenţei noastre. Muzica, acest limbaj universal, se-nălţa direct spre cerul liber, direct spre Dumnezeu! Senzaţie copleşitoare, unică, răscolitoare! Simteam cum aproape că mă înălţam şi eu, cum aproape mă ridicam de pe scaun, îmi îndreptam spatele şi privirea, căci frumosul te îndreaptă, îţi redesenează verticalitatea coloanei, a spiritului! Poate că acesta este rostul culturii, aceasta este forţa ei germinativă, să ne verticalizeze şi în felul acesta să ne înalţe către cel mai sus din noi, către Dumnezeu!

Senzaţională şi iluzia mai multor instrumente care se aud dintr-o singură atingere. Halucinant misterul prin care, deşi vezi doar o vioară, auzi 2 viori sau o vioară şi un cimpoi, o vioară şi o chitară sau un corn etc. Ca un univers paralel pe care-l poţi totuşi percepe simultan şi care sunt într-o perfectă armonie.

Tomescu cântă cu bucurie, cu jovialitate şi cu îndrăzneală, apropriindu-se poate astfel de profilul lui Paganini, despre care au circulat tot felul de zvonuri. De exemplu, se spune că ar fi compus partituri pe care nu le putea cânta şi spre a nu se putea cânta, pentru ca apoi să exerseze epuizant până când deveneau cantabile, reuşind astfel să împingă graniţele viorii spre zone inimaginabile pentru maeştri acelor timpuri. Paganini a stors vioara, scotând maximul din ea, seva cu miros de bemoluri torent şi diezuri tornade. Nu orice se-ncumetă să cânte Paganini şi nu orice o face bine!

Stradivariusul a valsat în mâna lui! Mă gândeam că dacă cineva se va îndrăgosti de Tomescu , va trebui să accepte să prima şi cred că cea mai devotată iubire a lui vă rămâne vioara, aşa cum vioara îi va rămâne cea mai fidelă parteneră. Tomescu nu cântă la vioară, căci vioara este o prelungire a braţelor lui! Fără ea este ciung, mutilat, neîntreg!

Inedite proiecţiile, unde fiecare capriciu spunea o poveste. Mi-a plăcut şi maniera în care Tomescu cel de pe şcenă interacţiona cu Tomescu cel proiectat, încercând să cânte simultan. Ele fac parte dintr-un DVD, care conţine toate cele 24 de capricii ale lui Paganini, pe care mi l-am luat, dar pe care nu l-am văzut încă, rezervându-mi un moment de tihnă pentru asta, în weekendul următor!

N-aş fi vrut să aplaud la final, ca să mai simt vibraţia din aer, tremorul meu interior, freamătul sunetelor care-şi iau rămas bun înălţându-se. Cred că n-ar trebui să ne grăbim să aplaudăm la finalul unui concert cel puţin din două motive: primul – ca să-i permiţi artistului să iasă în ritmul lui din stare şi al doilea – să asculţi pentru câteva secunde cum se propagă undele, cum se aşează sunetele pe tine, ca picături de magie. Lasă magia să ţi se aseze pe umeri, pe pleoape, pe suflet!

Am plecat ieri mai frumoasă, mai blândă, mai senină, mai om! Mă înclin cu recunoştinţă pentru acest moment preţios pe care-l voi aşeza delicat în grădina mea secretă!

Dacă vreodată copacii vor avea vise, atunci ei vor visa să ajungă viori…şi vor regreta că nu mai pot fi un Stradivarius în mânile lui Alexandru Tomescu.

P.S. Mulţumesc şi celui care a ajuns cu 3 ore mai devreme ca să ocupe un loc pe scaun! Te îmbrăţişez L.!

Timpul amantelor

2011-09-08T10:36:00.004+03:00

Timpul amantelor se-ntinde între timp. Intre timpul celorlalte activitãţi ale lui, nu şi ale tale. De exemplu, de dus copiii la şcoalã sau la doctor, de cumpărat nu-ştiu-ce pentru casa lui, nu a ta, de rezolvat ceva întotdeauna urgent, de întâlnit pe cineva întotdeauna (mai) important (decât tine).

Timpul amantelor este în contratimp. Il întâlneşti pe cel potrivit ţie, exact când este deja însurat sau exact după ce te-ai tocmai măritat sau ţi-ai promis că n-o să mai mergi cu două relaţii în paralel, pentru că tocmai s-a terminat prost o poveste de genul acesta. Si-ţi dai cu pumnii în cap pentru că fie n-ai mai aşteptat, fie pentru că te-ai grăbit. Sau când tocmai ai renunţat definitiv la “porcii de bărbaţi”, pendulând acum între celibat şi lesbianism! Si apare EL … şi-ţi striveşte iremediabil toate jurămintele spuse vreodată sincer şi care ai crezut naiv că au garanţie pe viaţă!

Când el vine, tu tocmai vroiai să pleci, când el poate, tu n-ai vrea, când el îşi aduce aminte că te iubeşte, tu îţi aduci aminte că este însurat, când el promite, tu nu mai crezi, pentru că tu ai crezut când el nu promitea prin cuvinte, ci prin mângâieri, sărutări şi frânturi de nopţi luminate cu artificii de pasiune.

Timpul amantelor este între timpuri. Fie eşti prea tânără ca să te căsătoreşti şi preferi varianta semi, fie eşti la o a doua tinereţe ca să mai ai nebunia s-o iei de la capăt, dar păstrezi încă regretul că n-ai trăit “dragostea vieţii tale”.

Timpul amantelor este în contratimpuri. Adesea hulite, blamate şi pune la colţul ruşinii, dar în mijlocul bârfelor, timpurile n-au fost niciodată prea prielnice. Multă vreme a fi amantă era de-a dreptul inacceptabil social, fiind un argument suficient pentru a te pârli (la propriu!) în faţa mulţimii adunate să vadă marea grozăvie: o femeie care iubeşte un bărbat căsătorit. Sigur că au existat şi amante celebre, care până la urmă au reuşit să se impună şi-mi vine aici în minte povestea Camillei Parker, actuala consoartă a prinţului Charles. Dar câte dintre ele îngroaşă rândurile celor care aşteaptă nesfârşit ca el să se decidă? Excepţiile care întăresc regula sunt într-un procent atât de minuscul, încât eu le-aş considera eroare standard.

Timpul amantelor este în deplasãri, în misiuni, în şedinţele de dupã program, în team-buildinguri, în cursurile de perfecţionare sau vizitele mai mult sau mai puţin protocolare. Că doar e păcat să laşi rece un pat mare şi gol. Şi-atunci sunt momentele în care se joacă trist comedia unui fals cuplu.

Timpul amantelor este în umbră, în extrasezon la mare, între vacanţele copiilor şi concediile nevestei, în mijlocul săptămânii, în timpul ocupat al celorlaţi. Ca amantă, ştii mai bine când încep şcolile, care sunt locurile publice de evitat, care sunt locaţiile şi magazinele pe care le frecventează nevasta sau anturajul familiei, ca nu cumva să daţi nas în nas cu cea mai bună prietenă a ei!

Timpul amantelor însumează multã aşteptare. Spuneam cândva că vocaţia femeii este aşteptarea, de la Penelopa încoace, şi mă gândeam că poate sunt mai femei amantele, căci ele cumulează mai multă aşteptare. Aşteptă ca el să sune, să-şi facă timp, să ne apuce să se-ntâmple nimic altceva pe undeva (de la familia nucleară, la cea extinsă, de la birou, la prieteni, de la şef, la subaltern), să crească copii sau să se însănătoşească soţia ca el să divorţeze în sfârşit. Amanta pendulează între prea prezentă, prea absentă, prea insistentă, prea diluată, reuşind cu greu să găsească echilibru.

Timpul amantelor este în timpul mesei de prânz, căci sunt prea puţine dimineţile în care se trezesc împreună şi prea grăbite cinele la lumina lumânării, pentru că trebuie să grăbească să ajungă şi acasă. Era un banc, nu departe de adevăr, care spunea că recunoşti imediat într-un restaurant un cuplu de amanţi: sunt cei care-şi mai vorbesc încă la masă! Aş adăuga: sunt cei care se mai privesc, cei care se mai bucura de prezenţa celuilalt, cei care încearcă timid să se atingă şi cei în privira cărora mai luceşte dorinţa.

Timpul amantelor se scurge prin restaurante lăturalnice şi mese dosite, prin pensiuni ferite de ochi indiscreţi şi parcări dosnice, în camere de hotel închiriate cu jumătăţi de măsură, la ore cu ochi lipiţi. Prin plimbări în care nu ne ţinem de mână şi nu ne privim cu tandreţe, în care ne întâlnim neatingându-ne pentru a nu ne atinge problemele. In care comunicăm prin mesaje goale sau apeluri “ratate” sau ne ţinem unul pe altul în agendă cu nume străine de noi şi sexul nostru. Aşa că Maria, devine brusc Marian, Ioana – Ion sau, ca să nu existe niciun dubiu, suntem reduşi la un număr, la o iniţială sau la un brand.

Timpul amantelor este în nontimpul pe care nu-l vor petrece niciodată împreună. Este în miezul nonexperienţelor care se pierd din lipsă de timp. Este în tot ceea ce nu se întâmplă, nu s-a întâmplat şi nici nu se va întâmpla vreodată. In tot ceea ce nu este posibil în niciun alt timp prezent.

Timpul amantelor nu include sărbătorile de iarnă, pe cele religioase sau pe cele de peste an dedicate familiei (Revelión, Paşte, Crăciun, 1 iunie – dacă are copii, o Sfântă Mărie, ziua lui etc). Este întotdeauna prea scurt (mai ales la aniversările tale), prea strâmb (în moralitatea părinţilor), prea strâmt (în planurile lui de viitor).

Timpul amantelor este între anotimpuri cu miros de pernă plină de lacrimi nocturne, cu dorinţe de copil care să nu aibă o genealogie florală, cu imagini frisonate ale lui lângă o altă ea, în pagini rupte mărunt, în care te-ai semnat cu numele lui şi ai făcut liste cu numele copiilor voştri dintr-un alt timp, nu acum posibil.

Timpul amantelor este în răstimpuri cu gust de învinovăţire, revoltă, geamăt, tristeţe, dar şi cu multă, multă, multă iubire!

Mulţumesc cu reverenţe tuturor femeilor care, prin suferinţa lor, au făcut posibilă naşterea acestor rânduri!